România trăiește, din nou, între paradox și improvizație: jumătate din localitățile țării n-ar avea bani nici măcar să-și plătească funcționarii, iar o parte bună dintre orașe și comune nici nu mai îndeplinesc criteriile legale pentru a exista. Pe scurt, avem primării fără venituri, comune fără oameni și administrații locale care funcționează mai mult din inerție decât din economie.
Un raport recent al Curții de Conturi arată că 119 orașe și 432 de comune din România nu mai ating pragul minim de locuitori impus de lege. Cu alte cuvinte, avem localități care se numesc „orașe”, dar au populația unui cartier mai mic din Baia Mare, și comune care ar încăpea lejer într-un bloc-turn.
Pentru comparație, România are în total peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale, iar o bună parte dintre ele au devenit simple „puncte pe hartă” între două finanțări de la bugetul de stat.
Potrivit Newsweek România, circa 50% dintre localitățile din țară nu au bani de salarii, depinzând integral de subvențiile de la centru. În unele comune, veniturile proprii nu acoperă nici măcar hârtia de imprimantă, dar primarul merge liniștit mai departe: statul plătește, electoratul tace, iar satul se stinge încet.
„Cel puțin o treime dintre comune nu-și pot plăti salariile din veniturile încasate”, spunea recent Ilie Bolojan, unul dintre puținii oameni din administrație care mai recunosc public
Problema nu e doar lipsa banilor, ci și a viziunii. În loc să discutăm despre comasări administrative, reorganizări sau stimularea investițiilor locale, politica românească preferă liniștea electorală: fiecare sat cu primar, fiecare primar cu un consiliu local, fiecare consiliu cu indemnizații.
Rezultatul? Mii de microstructuri bugetare care întrețin aparatul birocratic fără să producă dezvoltare. Practic, România a devenit o rețea de birouri care se finanțează între ele.
Deși raportul Curții de Conturi vorbește clar despre localități care nu respectă criteriile de existență, nimeni nu pare dispus să pună problema pe masa Guvernului. „Desființare” e un cuvânt toxic, care dărâmă cariere politice. Așa că, deocamdată, toată lumea mimează reforma, în timp ce România reală îmbătrânește, se depopulează și trăiește din subvenții.
Când jumătate din localitățile țării nu-și pot plăti angajații, vorbim nu doar despre o criză bugetară, ci despre o criză de sistem. Avem o administrație locală care s-a extins peste posibilitățile economiei. Fiecare sat vrea primărie, dar nu are firmă, școală sau dispensar. Fiecare oraș vrea rang, dar nu are populație.
România riscă să devină un stat localizat pe hârtie, în care banii circulă doar între primării și ministere, iar contribuabilul real dispare.
Când jumătate din țară stă cu mâna întinsă la bugetul de stat, iar cealaltă jumătate mimează autonomia locală, nu mai vorbim despre administrație – ci despre întreținerea unei iluzii scumpe. Poate că adevărata reformă ar începe în ziua în care un primar ar avea curajul să spună: „Comuna noastră nu mai poate fi singură, trebuie să ne unim cu vecinii”.
Dar, până atunci, ținem ștampila caldă și semnăm hârtii pe datorie.
