În politică, opoziția este terenul promisiunilor, iar guvernarea este terenul dovezilor. De aceea, orice ministru care și-a construit imaginea pe criticarea predecesorilor trebuie să accepte că va fi judecat după același standard pe care l-a impus altora.
Raportul Curții de Conturi privind activitatea Administrației Fondului pentru Mediu ridică semne de întrebare serioase. Inspectorii au identificat nereguli importante privind recuperarea unor creanțe, au semnalat situații în care obligații financiare de ordinul miliardelor de lei au rămas nerecuperate după radierea sau falimentul unor societăți și au formulat măsuri pentru remedierea problemelor. Sunt constatări care nu pot fi tratate cu indiferență.
Într-un astfel de moment, prima obligație a unui ministru nu este comunicarea unor vești bune, ci explicarea celor rele. Opinia publică are dreptul să afle ce s-a întâmplat, cine răspunde și ce măsuri vor fi luate pentru ca astfel de situații să nu se mai repete.
În schimb, spațiul public a fost dominat de anunțurile privind un buget consistent al AFM și de finanțările care urmează să fie derulate. Sunt informații importante, fără îndoială, însă ele nu răspund întrebărilor ridicate de raportul Curții de Conturi.
De aici apare și problema de credibilitate. Dacă aceeași instituție este prezentată într-o zi drept motorul investițiilor verzi, iar în același timp un raport oficial îi evidențiază vulnerabilități majore, atunci cetățenii au nevoie de explicații, nu de sloganuri.
Nu este suficient să se spună că problemele provin din trecut. Dacă neregulile au fost constatate în instituția aflată astăzi în subordinea Ministerului Mediului, conducerea ministerului are obligația să arate public ce verificări a dispus, dacă există persoane trase la răspundere și care este planul de recuperare a prejudiciilor sau a creanțelor acolo unde legea permite.
Mai există un aspect delicat. Mutarea unor proiecte și fonduri pentru a salva investițiile asumate prin PNRR poate reprezenta o soluție administrativă necesară, însă ea nu ar trebui să eclipseze discuția despre responsabilitatea instituțională. Cele două subiecte sunt diferite și trebuie tratate separat.
În cele din urmă, adevărata miză nu este una politică, ci una de încredere. Românii vor să știe dacă statul își poate recupera banii, dacă instituțiile funcționează și dacă aceleași reguli se aplică tuturor, indiferent cine se află la conducere.
Un raport al Curții de Conturi nu înseamnă automat existența unor fapte penale și nici nu stabilește vinovății individuale. Dar reprezintă un semnal de alarmă care cere transparență, explicații și acțiune.
Iar în lipsa unor răspunsuri clare din partea Ministerului Mediului, tăcerea riscă să devină cel mai puternic mesaj transmis opiniei publice.
