România are un talent aparte: acela de a-și judeca trecutul cu furia prezentului. Nu să-l înțeleagă, nu să-l explice, ci să-l anuleze. Iar cel mai recent „proces” public îl are în boxa acuzaților pe Adrian Păunescu.
Sunt oameni care cer demolarea statuii sale. Au acest drept. Spațiul public aparține comunității, iar comunitatea decide ce personalități onorează. Dar, odată cu această dezbatere, s-a strecurat și o afirmație care sfidează bunul-simț: că Adrian Păunescu n-a fost un poet valoros.
Serios?
Un poet ale cărui versuri sunt recitate și astăzi de oameni de toate vârstele. Un autor care a scris „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinți”, „Totuși iubirea” și alte poezii care au rămas vii după zeci de ani. Poezii pe care oamenii le știu pe de rost, nu pentru că le-a impus cineva, ci pentru că le-au intrat în suflet.
Da, Adrian Păunescu a fost apropiat de regimul comunist. Da, a scris ode pentru Nicolae Ceaușescu. Este un adevăr istoric și nimeni nu are dreptul să-l ascundă. Dar la fel de adevărat este că aproape întreaga elită culturală a acelor ani a făcut, într-o măsură mai mare sau mai mică, compromisuri. Unii au scris, alții au tăcut, alții au colaborat. Dacă vom aplica aceeași măsură tuturor, vom constata că multe piedestaluri de astăzi vor rămâne goale.
Istoria nu poate fi rescrisă cu dalta și ciocanul. Nu poți șterge un om din memoria unei națiuni doar pentru că biografia lui conține pagini incomode. O societate matură nu ascunde trecutul, ci îl asumă.
Se spune că la Cenaclul Flacăra se făcea propagandă. Sigur că exista propagandă. Era comunism. Dar cine a fost acolo își amintește și altceva: stadioane pline, muzică, poezie, speranță și sentimentul că, măcar pentru câteva ore, cultura îi aduna pe oameni într-un mod pe care puține evenimente au mai reușit să-l repete.
Astăzi pare să deranjeze până și poezia în rimă. Parcă a devenit o vină să scrii despre părinți, despre iubire, despre Dumnezeu sau despre patrie. În schimb, suntem invitați să admirăm texte pe care, uneori, nici autorii lor nu le mai pot explica. Gusturile literare sunt diferite și este firesc să fie așa. Dar valoarea nu se stabilește prin decret și nici prin campanii de demolare.
Adrian Păunescu nu trebuie canonizat. Nu trebuie transformat într-un erou fără greșeală. Dar nici executat simbolic pentru ca unii să demonstreze cât de morali sunt, la peste trei decenii de la căderea comunismului.
O statuie poate fi dărâmată într-o zi. O operă nu. Ea supraviețuiește prin cei care o citesc, o recită și o transmit mai departe.
Iar dacă astăzi ajungem să spunem că Adrian Păunescu n-a fost poet, problema nu mai este a lui. Problema este a noastră. Pentru că, în încercarea de a rescrie trecutul, riscăm să uităm un adevăr simplu: cultura unei națiuni nu se construiește doar din biografii perfecte, ci și din opere care au rezistat timpului.
