Criza bugetului de stat a reușit, din nou, performanța rară de a transforma politica românească într-un amestec de teatru absurd și negociere de piață agroalimentară, unde fiecare vine cu sacoșa lui de promisiuni și pleacă, de regulă, cu ea la fel de plină.
Miercuri seară, în biroul lui Sorin Grindeanu, s-a jucat probabil una dintre cele mai previzibile piese din repertoriul politic autohton: „Dialogul surzilor în trei acte și fără final”. De o parte, PSD cu miliardul „pentru oameni”; de cealaltă, PNL și USR cu miliardul „dar din altă parte”; iar pe fundal, restul actorilor care își repetă replicile, sperând că publicul nu observă că piesa e aceeași de ani buni.
Suspendarea ședințelor, amânarea plenului „pe termen nelimitat” și apelul la „soluții de compromis” sunt, în esență, echivalentul politic al unui „mai vedem mâine”. Doar că mâine, în politica românească, are obiceiul prost de a veni foarte târziu.
Declarația lui Sorin Grindeanu, în care anunță că PSD „nu cedează șantajului” și invocă o nouă majoritate parlamentară aproape experimentală (USR-PNL-AUR-POT), e interesantă nu prin conținut, ci prin nuanță. Practic, fiecare partid acuză pe fiecare că face exact ceea ce face el: presiune, negociere dură și, dacă e nevoie, puțin teatru pentru electorat.
Mărul discordiei – acel miliard de lei pentru persoanele vulnerabile – e, paradoxal, cel mai puțin despre bani și cel mai mult despre control. Nu discutăm aici dacă trebuie ajutați pensionarii sau copiii cu dizabilități (consensul e total, cel puțin declarativ), ci cine își asumă meritul și cine își asumă riscul. PSD vrea bani „siguri”, de la buget; PNL și USR vor bani „inteligenți”, din fonduri europene. Diferența? În teorie, una de strategie. În practică, una de capital politic.
Situația devine aproape poetică: nimeni nu are majoritate, dar toți se comportă ca și cum ar avea. Toți vor stabilitate, dar fiecare împinge spre blocaj dacă nu-i convine soluția. Și, mai ales, toți invocă „interesul românilor”, deși discuția reală pare mai degrabă despre cine apare primul la televizor anunțând victoria.
Ironia fină a momentului este că acest „impas istoric” nu e chiar atât de istoric. România a mai trecut prin blocaje, crize și negocieri nocturne. Diferența e că acum se vorbește mai apăsat despre ele, cu un dramatism care ar face invidios orice regizor de telenovele politice.
În realitate, cel mai probabil scenariu este unul clasic: după suficiente declarații ferme, linii roșii și „nu cedăm sub nicio formă”, se va găsi o formă de compromis care va semăna suspect de mult cu ceea ce ar fi putut fi acceptat încă din prima zi. Se va anunța o „victorie pentru români”, fiecare partid își va revendica meritul, iar miliardul – de unde vine el – va deveni, peste noapte, o dovadă de responsabilitate politică.
Până atunci, însă, România rămâne în acest interludiu ciudat, în care bugetul e blocat, negocierile sunt suspendate, iar certitudinile lipsesc. Singurul lucru care funcționează impecabil este retorica.
Și, ca de obicei, ea nu costă nimic din buget.
