Trăim într-o lume unde răutatea pare uneori să răsune mai tare decât bunătatea. O lume în care critica, invidia și egoismul ajung să fie mai vizibile decât gesturile sincere de sprijin și afecțiune. De multe ori, ne lăsăm copleșiți de negativitate și uităm să vedem lumina din jurul nostru. Dar dacă ne concentrăm doar pe cei care ne rănesc, unde mai punem bunătatea celor care ne iubesc?
Cei care își fac un obicei din a răni pe alții nu vor înceta să existe. Mereu vor fi oameni care îți vor zdrobi sufletul, care îți vor frânge încrederea și te vor face să te îndoiești de tine. Dar, în același timp, există și acei oameni care îți vor aduna fiecare bucățică, te vor reconstrui cu blândețe și te vor pune la loc în inima lor. Oameni care îți vor oferi o privire caldă când te simți invizibil, un cuvânt bun când crezi că nimeni nu mai ascultă, o îmbrățișare atunci când lumea pare prea rece.
De ce, atunci, permitem răutății să ne ocupe sufletul, când avem atâta iubire de primit?
Bunătatea este peste tot, doar că nu strigă, nu lovește, nu cere atenție. Ea se manifestă în gesturi mici: în zâmbetul unui necunoscut, în palma întinsă la nevoie, în răbdarea cu care cineva îți ascultă tăcerile. Și totuși, cât de des o trecem cu vederea? Cât de des uităm să o apreciem pentru că suntem prea preocupați de ceea ce ne doare?
Viața nu e doar despre cei care ne doboară, ci și despre cei care ne ridică. Alegerea este a noastră: putem rămâne prizonierii răutății sau putem alege să ne concentrăm pe căldura și frumusețea celor care ne iubesc. În loc să ne lăsăm sufocați de resentimente, putem învăța să ne umplem sufletul cu recunoștință pentru cei care ne fac viața mai frumoasă.
Așadar, data viitoare când cineva îți face rău, amintește-ți: pentru fiecare om care te rănește, există cel puțin unul care te iubește. Și dacă pui la suflet răutatea celor răi, unde mai pui bunătatea celor buni?
