Declarațiile lui Andrei Caramitru despre pensionari au provocat reacții puternice, iar motivul nu este greu de înțeles. Nu doar tema abordată este sensibilă, ci mai ales limbajul folosit pentru a o descrie.
Ideea că România are o problemă de sustenabilitate a sistemului public de pensii nu este nouă și nici absurdă. Dimpotrivă, este o discuție care trebuie purtată. O populație care îmbătrânește, un număr tot mai mare de pensionari raportat la populația activă și cheltuieli publice importante pun presiune pe buget.
Dar una este să spui că sistemul trebuie reformat, că trebuie găsite soluții pentru finanțarea pensiilor și alta este să spui despre milioane de oameni că „nu produc nimic” și sunt „paraziți”.
Un pensionar nu a apărut ieri în economie și nu a început astăzi să coste statul. În spatele pensiei se află, în cazul majorității, zeci de ani de muncă, contribuții și taxe. Sistemul public de pensii funcționează însă pe principiul solidarității între generații: contribuțiile celor care muncesc astăzi finanțează, în mare parte, pensiile celor retrași din activitate.
Prin urmare, există o realitate contabilă pe care nimeni nu o poate ignora: pensia trebuie finanțată din resursele economiei actuale. Dar există și o realitate socială pe care nu o putem elimina dintr-un tabel Excel: oamenii care primesc astăzi pensii au fost, la rândul lor, cei care au muncit și au finanțat societatea de atunci.
Mai mult, a reduce contribuția unui pensionar la economie la „zero” este o simplificare. Pensionarii consumă, plătesc TVA și alte taxe, susțin familii, cumpără produse și servicii, iar mulți continuă să muncească. Unii au grijă de nepoți, permițându-le copiilor să meargă la serviciu. Alții își sprijină financiar copiii sau nepoții.
Nu toate aceste activități apar în indicatorii clasici de productivitate. Dar asta nu înseamnă că ele nu au valoare economică sau socială.
Dacă vrem să avem o discuție serioasă, întrebarea nu ar trebui să fie „cât ne costă pensionarii?”, ci cum construim un sistem de pensii sustenabil, echitabil și predictibil?
Aici există loc pentru o dezbatere serioasă despre vârsta de pensionare, contribuții, pensii speciale, evaziune fiscală, piața muncii, productivitate, migrația forței de muncă și modul în care statul cheltuiește banii publici.
Putem discuta și despre faptul că România are nevoie de mai mulți oameni activi economic și de o economie mai productivă.
Dar o societate matură nu rezolvă problemele demografice punând generațiile unele împotriva altora.
Tinerii nu sunt dușmanii pensionarilor. Pensionarii nu sunt dușmanii tinerilor. Problema este un sistem care trebuie adaptat unei realități demografice și economice care s-a schimbat.
Iar aici este, probabil, cea mai mare greșeală a discursului lui Caramitru: o problemă reală este împachetată într-un limbaj care transformă oamenii în probleme.
Poți spune că pensiile sunt prea mari pentru posibilitățile economiei. Poți spune că anumite categorii beneficiază de privilegii. Poți cere reformarea sistemului. Poți critica bugetarii și cheltuielile statului.
Dar când milioane de oameni sunt definiți prin cuvinte precum „paraziți”, nu mai avem doar o analiză economică.
Și poate că aceasta este întrebarea care merită pusă după declarațiile lui Andrei Caramitru: dacă avem o problemă cu sistemul, de ce trebuie să transformăm oamenii care trăiesc în acel sistem în dușmanii noștri?
Reforma pensiilor poate fi necesară. Reforma statului poate fi necesară. Reducerea risipei poate fi necesară.
Dar toate acestea pot fi discutate cu cifre, argumente și soluții.
Fără să fie nevoie să-i spunem unui om care a muncit o viață că este un „parazit”.
