Seceta nu este vinovată pentru toate problemele României. Ea doar le scoate la suprafață.
În fiecare vară secetoasă și în fiecare iarnă geroasă descoperim același lucru: sistemul energetic românesc este mult mai fragil decât ne spun politicienii. Când Dunărea scade, hidrocentralele produc mai puțin, iar un reactor nuclear este afectat de condițiile de funcționare, România începe să cumpere energie scumpă din afară. Atunci dispar discursurile triumfaliste și apare realitatea.
Ani la rând ni s-a vorbit despre independență energetică, investiții istorice și tranziție verde. În schimb, centrale vechi au fost închise înainte ca cele noi să fie gata, proiectele strategice au fost împinse dintr-un mandat în altul, iar fiecare ministru și-a făcut bilanțul în conferințe de presă, nu în megawați produși.
Nu este o dezbatere despre cărbune contra energiei verzi. Este o dezbatere despre competență. Nicio țară serioasă nu renunță la capacități de producție fără să pună ceva sigur în loc. România a făcut exact asta și plătește acum prețul.
Energia nu ține cont de sloganuri. Panourile fotovoltaice sunt utile, dar nu produc noaptea. Hidrocentralele depind de apă. Reactoarele nucleare au nevoie de mentenanță și de condiții de exploatare. Tocmai de aceea, un sistem energetic sănătos înseamnă echilibru, investiții și planificare pe termen lung.
Din păcate, în România, strategia a fost înlocuită de improvizație. Proiecte întârziate, licitații contestate, termene ratate și promisiuni repetate la fiecare schimbare de guvern.
Cea mai mare ironie este că România are aproape tot ce îi trebuie pentru a fi una dintre cele mai puternice țări din regiune din punct de vedere energetic: gaze naturale, energie nucleară, hidrocentrale, vânt, soare și specialiști. Ne lipsesc însă consecvența, profesionalismul și asumarea răspunderii.
Seceta va trece. Dunărea va crește din nou. Însă adevărata problemă nu este nivelul apei, ci nivelul deciziilor luate în ultimii ani.
Iar dacă nici această criză nu îi va determina pe cei aflați la putere să termine investițiile promise și să trateze energia ca pe o problemă de securitate națională, atunci nu vom mai putea da vina nici pe vreme, nici pe schimbările climatice.
Vom fi obligați să recunoaștem un adevăr incomod: cea mai mare vulnerabilitate a sistemului energetic românesc nu este seceta. Este incapacitatea statului de a transforma promisiunile în realitate.
