România profundă nu mai este o metaforă. E o realitate statistică, o rană deschisă pe harta Europei. Aproape o treime din populație se află în risc de sărăcie și excluziune socială. Aproape 4 milioane de oameni trăiesc în sărăcie relativă, alți peste 3 milioane suferă privațiuni severe. Copiii, tinerii, vârstnicii, romii, familiile monoparentale, șomerii, locuitorii din sate izolate sau cei fără adăpost – aceștia sunt cetățenii reali, nu excepțiile.
Cu toate acestea, discursul politic și public din România continuă să se adreseze unui electorat idealizat: informat, conectat, activ pe bursă și dornic de digitalizare. Realitatea? Peste jumătate dintre tinerii adulți trăiesc cu părinții pentru că nu-și permit o locuință. Unul din cinci tineri nu muncește și nu învață. Un vârstnic din patru trăiește în lipsuri grave și, fără sprijin, aproape toți ar fi în pragul sărăciei.
A le cere acestor oameni să se entuziasmeze pentru piețele de capital, fonduri europene sau strategii macroeconomice este cinic. Este echivalent cu a vorbi despre politică monetară cu un om care își coase singur pantalonii. Când cineva nu-și permite un RMN, o lucrare dentară sau un cadou pentru copilul său, orice dezbatere despre reforme structurale devine un lux obscen.
Se înșală amarnic cine crede că aceste mase tăcute sunt neinformate sau pasive. Ele au fost doar abandonate. Niciun guvern, nicio doctrină, nicio coaliție nu a fost acolo pentru ei decât ocazional, temporar sau interesat. Însă lipsa de alternativă reală i-a transformat pe acești oameni în publicul ideal pentru vocile radicale. Acolo unde nimeni nu mai ascultă, vin cei care știu să strige.
E revoltător și nedrept să dai vina pe săraci pentru dezastrul național. Cei mai mulți nici nu aveau drept de vot când au fost luate deciziile care au ruinat această țară. Nu ei au negociat dobânzile, nu ei au semnat împrumuturile. Nu ei au eșuat în absorbția fondurilor. Nu ei au sifonat miliarde. Nu ei au impus măsuri absurde și nu ei au întârziat deciziile cheie.
Adevărata ruptură din România nu este între est și vest, între urban și rural, între moderni și tradiționali. E între o elită ruptă de realitate, orbită de auto-suficiență, și o majoritate care supraviețuiește la limită. Între cei care încă mai cred că votul e o chestiune de ideologie și cei care îl trăiesc ca pe un ultim gest de disperare.
Când ai o țară unde majoritatea tinerilor nu-și permit să-și întemeieze o familie, unde părinții nu-și pot îngriji copiii, iar bunicii mor în lipsuri, nu mai e loc de aroganță. Nu mai e loc de ironii despre „asistați”, „needucați” sau „manipulați”. Sărăcia nu e o vină, e o consecință. Iar consecințele nu se șterg cu postări entuziaste despre inovație și investiții, ci cu politici reale, empatice și aplicate.
Această Românie nu vrea pomană. Vrea respect. Vrea decență. Vrea să fie văzută.
