Într-o țară unde, prea des, femeile ajung să-și găsească sfârșitul în propria casă, sub ochii copiilor, sub tăcerea vecinilor și indiferența instituțiilor, Parlamentul României pare că, în sfârșit, s-a trezit. După ani în care statisticile s-au umflat, iar știrile despre femei ucise au devenit aproape banale, aleșii au decis că e timpul să spună răspicat: nu mai putem numi aceste tragedii „drame domestice”. Sunt crime. Și au un nume: femicid.
Un proiect de lege transpartinic, semnat de peste 250 de parlamentari, vrea să introducă în Codul Penal această infracțiune distinctă – uciderea unei femei pentru că este femeie. În spatele acestei inițiative stau cifre care dor: numai în primele luni din 2025, 39 de femei au fost omorâte, de multe ori de soți, iubiți sau foști parteneri. Iar în primele șase luni ale anului s-au raportat peste 61.000 de cazuri de violență domestică.
E doar vârful aisbergului. În spatele fiecărui număr e o femeie care a cerut ajutor și nu a fost auzită, o mamă care a sperat că „el se va schimba”, un copil care a învățat prea devreme ce înseamnă frica
La final de septembrie, Parlamentul a adoptat și o Declarație „România fără violență domestică”, iar o comisie specială a fost înființată pentru a analiza legislația și a veni cu măsuri concrete. În teorie, e un pas înainte. În practică, depinde ce se întâmplă de acum încolo.
Căci până acum, de multe ori, statul a reacționat după ce era prea târziu. Ordinele de protecție au rămas doar hârtii. Poliția a ajuns prea târziu, procurorii au considerat plângerile „conflicte minore”, iar sistemul social s-a dovedit depășit. În ultimii patru ani, numărul celor care au încălcat ordinele de protecție a crescut cu peste 110%.
Noua lege promite reacții mai rapide, mai multă coordonare între poliție, justiție și asistență socială, precum și servicii reale de sprijin psihologic și juridic pentru victime.
Introducerea termenului „femicid” nu e doar o schimbare de vocabular juridic. E o schimbare de atitudine. E recunoașterea faptului că aceste crime nu sunt „certuri de familie”, ci manifestări ale unei violențe de gen adânc înrădăcinate, alimentate de rușine, tăcere și lipsă de educație.
Dar legea singură nu va salva vieți. Dacă nu vom schimba mentalitatea, dacă polițiștii nu vor fi instruiți să creadă victimele, dacă judecătorii nu vor aplica pedepse reale, iar comunitățile nu vor rupe tăcerea, riscăm să rămânem, din nou, doar cu vorbe frumoase pe hârtie.
România face un pas important. Poate primul, poate prea târziu pentru multe dintre femeile care nu mai pot vorbi. Dar e un pas care trebuie urmat de alții — curajoși, consecvenți, fără compromisuri.
Pentru că o țară care își lasă femeile să moară în tăcere nu e o țară sigură pentru nimeni.Iar dacă legea nouă va reuși să transforme durerea în protecție reală, atunci fiecare semnătură pusă pe acel proiect va însemna, poate, o viață salvată.
