Sunt oameni pe care timpul nu îi șterge, chiar dacă istoria îi trece prin cele mai dure încercări. Gavrilă Mihali Ștrifundă este unul dintre aceștia. La 25 aprilie, numele său revine în memoria Maramureșului ca simbol al unei perioade în care hotărârile nu se luau doar în birouri, ci și în mijlocul comunităților.
Primar al orașului Borșa în anii de după Al Doilea Război Mondial, Ștrifundă a trăit o epocă în care liniștea era fragilă, iar viitorul unei regiuni întregi părea pus în balanță. În 1945, Maramureșul se afla sub presiunea unor decizii politice care îi puteau schimba definitiv destinul.
5 martie 1945 a rămas o zi cu o încărcătură greu de uitat. Din Borșa, mii de oameni au plecat spre Sighet. În fruntea lor, Gavrilă Mihali Ștrifundă. Nu ca un om al puterii, ci ca un om al locului, purtat de aceeași neliniște și aceeași speranță ca toți ceilalți.
Era o coloană de oameni simpli, țărani, familii, comunitate. Un drum lung, încărcat de emoție și de o hotărâre care nu venea din forță, ci din convingere. La Vadu Izei, drumul s-a oprit. În față erau forțele sovietice. Tensiunea era reală, iar tăcerea momentului apăsa greu.
Și totuși, în acel punct fragil, dialogul a înlocuit confruntarea. Un episod care a schimbat direcția unei zile și, poate, a unei istorii locale întregi.
Anii care au urmat nu au fost blânzi. Gavrilă Mihali Ștrifundă a intrat în atenția noii puteri. A fost arestat, trimis la muncă forțată la Canal, apoi din nou condamnat și închis. A purtat, în tăcere, povara unei vieți întoarse pe dos de istorie.
În 1961, departe de casă, la Botoșani, s-a stins în detenție. Fără aplauze, fără recunoaștere, fără liniștea de acasă.
Abia în 1969, după ani de absență, a revenit la Borșa. De data aceasta nu ca om, ci ca memorie. A fost reînhumat în locul natal, acolo unde pământul îi știa pașii și numele.
În centrul orașului, o statuie îi poartă imaginea. Nu ca o victorie, ci ca o amintire. O comunitate care nu a uitat.
Astăzi, Gavrilă Mihali Ștrifundă rămâne mai mult decât un nume din arhive. Este povestea unui om prins între vremuri, dar și a unei comunități care, într-un moment de răscruce, a ales să meargă împreună.
În Borșa, amintirea lui nu este despre putere sau istorie rece. Este despre oameni, despre drumuri grele și despre curajul de a rămâne uniți atunci când viitorul părea nesigur.
Și, poate cel mai important, despre felul în care unele nume nu dispar. Ele rămân. În piatră, în poveste și în memoria celor care încă le spun mai departe.
