Într-o Românie în care surprizele politice sunt mai rare decât tramvaiele din weekend, Sorin Grindeanu s-a gândit să dea lovitura: „Mare surpriză la Congresul PSD!” — i-a invitat pe Adrian Năstase și Mircea Geoană. Cu alte cuvinte, trecutul vine la braț cu prezentul, să-i explice viitorului cum se face politica în stilul vechi: cu eleganță, dar fără concurență.
Grindeanu, eternul calm din mijlocul furtunii, a reușit performanța de a organiza un Congres fără emoții. Un Congres cu un singur candidat, dar cu mult entuziasm în sală. Că doar unde nu e competiție, nu e nici tensiune – doar aplauze regizate și loialitate de scenă. Sau, cum ar spune Dorel de la Compartimentul de Strategie: „E mai simplu să câștigi când ești singur pe buletinul de vot.”
„Mi-aș fi dorit competiție”, spune Grindeanu, cu aerul acela de profesor blând care dă examen doar din materie nepredată. Sigur, și noi ne-am fi dorit ca Titus Corlățean să apară, dar probabil omul s-a pierdut între „moțiuni de cenzură” și „moțiuni de prietenie”. Până una-alta, competiția s-a retras strategic în tăcere, iar PSD a descoperit o nouă formă de democrație internă: unanimitatea din reflex.
Cireașa de pe tort? Invitațiile către foștii grei ai partidului. Adrian Năstase – strategul care încă visează la „renașterea social-democrației autentice” și Mircea Geoană – eternul candidat care, de data asta, vine sigur că nu are cum să piardă. Poate doar umbrela, dacă plouă în ziua Congresului.
Grindeanu, vizibil mândru, a declarat că „ținem cont de părerile lui Năstase”. Corect. Într-un partid în care ideile noi sunt privite cu suspiciune, consultarea istoriei devine o virtute. Iar Mircea Geoană, „marele invitat”, e dovada vie că în PSD nimeni nu dispare cu adevărat — doar face o pauză de câțiva ani, până se mai schimbă generația de delegați.
În rest, mesajul e clar: PSD e loial, unit și constructiv. Adică pregătit să guverneze alături de oricine… până la următoarea ordonanță de urgență care „blochează România”.
Sorin Grindeanu joacă tare, dar pe un teren fără adversari. Publicul e același, aplauzele sunt aceleași, iar mingea e mereu rotundă. Diferența e că acum jocul seamănă mai mult cu o repetiție generală pentru o piesă în care toți actorii știu finalul, dar se prefac că nu-l bănuiesc.
În concluzie, Congresul PSD promite să fie o mare surpriză — pentru cine n-a mai urmărit politica românească din 2004 încoace.
