Joi seara, la lumina blândă a becurilor economice din Baia Mare, ministrul Economiei, Radu Miruță, a coborât printre oameni. Nu să le spună de salarii, de inflație sau de viitorul industriei, ci să le vorbească despre ceva mult mai romantic: iazurile de decantare. Acel patrimoniu moștenit de la epoca în care “dezvoltarea durabilă” se măsura în tone de steril și în culori metalice care se prelingeau frumos spre Săsar.
Miruță, cu un aer de contabil scârbit de cât s-a „rostogolit” prin Conversmin, a descoperit că de ani buni s-au tot plimbat bani și promisiuni de la un iaz la altul, ca mingea între copii într-o curte de școală. „Se făcea puțin, apoi pauză, apoi se reluau lucrările peste doi ani”, a spus ministrul, probabil gândindu-se la cum ar arăta țara dacă același ritm s-ar aplica și la autostrăzi: un metru azi, doi după alegeri.
Dar iată vestea cea mare! Iazul de la Tăuții de Sus, simbol al stagnării ecologice, primește, în sfârșit, “suma completă pentru ecologizare”. Nu știm exact cât înseamnă „completă”, dar știm sigur că e o premieră: pentru prima dată, un iaz primește toți banii, nu doar o felie subțire de buget întinsă pe câțiva ani, cât să nu se simtă că n-ai făcut nimic. Poate că, în sfârșit, Tăuții de Sus va deveni o destinație turistică: „Vizitați primul iaz ecologizat complet din Maramureș! Aer curat, peisaj post-industrial și poze fără filtru!”.
Despre Remin, Miruță a vorbit ca despre o rudă bătrână și neglijată, uitată în podul economiei românești. O companie care a adunat 597 de milioane de lei datorii – o sumă pe care doar statul român o poate privi cu seninătate. „E păcat de clădirea fostului sediu Remin”, a spus ministrul, ca și cum ar fi văzut o casă de patrimoniu dărâmată de ploaie. Doar că în acest caz nu ploaia a dărâmat-o, ci ani de neputință administrativă și decizii „strategice” luate cu viteza unui escavator fără motorină.
Noul administrator special, aflat în funcție de o săptămână, are „ca obiectiv deblocarea situației”. Un obiectiv demn, doar că am mai auzit de „deblocări” la Remin de vreo două decenii, iar fiecare a început cu un optimism contagios și s-a terminat cu o conferință de presă. Probabil că, undeva într-un birou, există un calendar în care fiecare ministru bifează momentul „Vizită la Remin – bifat, declarație despre relansare – bifat, poză la iaz – bifat.”
Cât despre celelalte iazuri, ministrul a cerut „date concrete” dacă se justifică reprocesarea lor. O abordare de laborator, aproape științifică. În traducere, dacă mai e ceva de scos din ele, mai săpăm; dacă nu, le ecologizăm frumos, cu bandă tricoloră și discurs despre grija față de mediu. Oricum ar fi, oamenii din jurul acestor iazuri respiră aceeași speranță prăfuită de zeci de ani — că poate, într-o zi, vor putea deschide geamul fără să simtă istoria mineritului în aer.
În concluzie, discursul lui Radu Miruță a avut gustul acela familiar al promisiunilor reciclate, doar că de data aceasta — paradoxal — e vorba chiar de ecologizare. Poate că iazurile vor fi în sfârșit curățate. Poate că Remin va fi „deblocată”. Poate că Miruță chiar va reuși acolo unde alții doar au semnat hârtii.Dar până atunci, Maramureșul rămâne cu iazurile sale – niște monumente minerale ale birocrației românești – și cu o speranță la fel de persistentă ca nămolul din ele.
