Nu mai e iarna de vină. A ieșit, săraca, la pensie după zeci de ani în care i s-au pus în cârcă toate opririle de șantiere. Acum, lucrările nu se mai blochează din cauza ninsorii, ci din cauza unei alte furtuni — cea financiară. Că ninge cu lipsă de bani.
În Maramureș, câteva investiții încă mai respiră, dar nu pentru că ar exista o strategie, ci pentru că inerția e o forță a naturii. Pasarelele de la intrarea în Baia Mare, podul de peste Tisa, ceva parcuri industriale, câteva drumuri care primesc un strat nou de speranță — cam asta e lista. Restul, în stand-by.
Oficial, totul merge bine. Neoficial, s-a apăsat butonul „pauză”. Prin Saligny, AFM, CNI, tăcere deplină. PNRR mai dă niște semne de viață, ca un pacient cu puls slab, dar monitorizat. Gazul nu mai vine, apa și canalul curg doar în conferințe de presă, iar primăriile… așteaptă. Că asta e noua formă de administrație: așteptarea organizată.
Și toată lumea știe cum funcționează „lanțul trofic” al investițiilor: firmele bagă banii, Guvernul promite deconturile, iar când promisiunea întârzie, se rupe tot. Exact ca în PNDL1, când firmele au primit deconturi de 10.000 de lei pentru lucrări de milioane. A fost acel moment istoric în care antreprenorii români au învățat că patriotismul nu se trece în contabilitate.
Depozitele de gunoi arată bine — în poze. Cele voluntare, CAV-urile, s-au făcut, dar fără dotări. Totuși, la Sârbi-Fărcașa, e un progres: s-a văzut mișcare, s-a nivelat, s-a măturat. Un exemplu că se poate… estetic, măcar. La Runcu, barajul a ajuns până la drum și acolo s-a oprit, ca o piesă de Lego neterminată. Nicio mișcare, nici drumuri, nici utilaje. Tăcere betonată.
Dar să nu ne plângem — nici vecinii nu stau mai bine. În Sălaj, Autostrada Transilvania merge ca un șarpe care și-a pierdut direcția. În Satu Mare, drumul spre Pomi e tot „în lucru”, dar lucrul pare mai mult un concept teoretic. Iar Drumul Rapid Baia Mare–Satu Mare–Vaja e noul basm local: se povestește seara, la foc mic, alături de tunelul pe sub Gutâi.
La Cluj, barajul unde trebuiau să se ducă banii de la Runcu e tot „pă nicări”, cum se zice prin Ardeal. În Bistrița, gunoiul și râul s-au împrietenit definitiv, iar podul de la Dej se reabilitează într-un ritm care ar face un melc să roșească de rușine.
Așa arată România în 2025: un șantier în care muncitorii nu lipsesc, dar lipsesc banii. Un stat care nu se mai sprijină pe economie, ci pe răbdarea oamenilor.
Iar răbdarea, știm bine, e singura investiție care încă se face la timp.
