Dacă în România ar exista o olimpiadă a răsturnărilor logice, a salturilor mortale instituționale și a întoarcerilor spectaculoase din condei, cu siguranță Cotroceniul ar aduce acasă aurul, an de an. Ultima performanță? O demonstrație de gimnastică constituțională care ar face geloasă chiar și Federația Internațională.
Avocatul Adrian Toni Neacșu a sintetizat, pe Facebook, scandalul cu o sinceritate devastatoare: Instituția Prezidențială a fost trântită direct în mocirla constituțională, fără măcar să se stingă reflectoarele de la edițiile anterioare ale acestui spectacol tragicomic.
Pe scurt, dar suficient cât să doară:
– în 27 noiembrie 2023, Președintele României, Klaus Iohannis, a cerut începerea urmăririi penale împotriva lui Vlad Voiculescu, în calitate de fost ministru.– în 2025, un alt președinte — dar aceeași instituție — îl investește pe același Voiculescu cu o funcție de consilier prezidențial, cu onor, cu fast, cu pupitrul pregătit și agenda lustruită.
Ceva între „scoatem sabia din teacă” și „hai că glumeam”.Într-o țară normală, asta ar părea o eroare de comunicare. În România, e pur și simplu o marți obișnuită.
Neacșu, într-un rar moment în care dreptul penal devine poezie, explică esențialul: nu contează că omul e suspect, ci că a fost ministru, deci a intrat în categoria magică asupra căreia doar Președintele poate apăsa butonul „start urmărire penală”.
Și totuși, aceeași instituție care a deschis portița anchetei vine acum cu diplomă, pix și birou. O reevaluare? Un twist de scenariu? Un fel de „hai să uităm ce-a fost și să începem de la zero, dragă”?Dacă nu era politică, părea o telenovelă.
Neacșu folosește o analogie crudă, dar reală: e ca și cum partea vătămată, după ce a depus plângerea pentru că a fost bătută de soț, se răzgândește și spune „l-am iertat, e băiat bun”.Cotroceniul, acest soț emoțional instabil, a decis că Vlad Voiculescu merită o a doua șansă. Și de ce nu? Poate chiar și o îmbrățișare instituțională.Procurorii? Ei bine, procurorii rămân în poziția aceea incomodă în care nu știu dacă să meargă mai departe sau să ceară voie de la mamă.
Evident, acum toată lumea se întreabă:
Nicușor Dan ar fi făcut asta?
Ar fi cerut el, cu mânuțele lui, începerea urmăririi penale?Ei bine, probabil că nu. La cât îi place să analizeze, ar fi ținut dosarul în observație până în 2032.
Dar aici nici nu mai vorbim despre persoane.Problema e cu instituția.
Instituția care, în loc să fie fermă, devine un fel de paznic de noapte care își schimbă părerea la fiecare ture de schimb.
În final, se poate spune, fără teama de a greși, că instituția prezidențială este cărată în această poveste ca într-o scenă de lupte în nămol de la un bâlci prost amenajat.
Doar că aici nu e bâlci.
Nu sunt dansatoare.
Nu e spectacol pentru copii.E Constituția României.Și e folosită ca un prosop de bucătărie.Încheiem, așadar, cu o întrebare retorică:Dacă asta nu e mocirlă constituțională, atunci cum mai numim situația în care cererea de urmărire penală se transformă, la doi ani distanță, într-o numire cu onoruri?
Poate că România e singura țară în care „împăcarea părților” a devenit politică publică la nivelul cel mai înalt.
