De fiecare dată când se discută despre educație, auzim aceleași clișee: „nu sunt destui copii în clasele mici”, „școlile de la sate sunt ineficiente”, „trebuie comasate unitățile de învățământ”. Politicienii se arată preocupați de numere, de statistici și de tabele Excel, dar nu de sufletul satului românesc sau de viitorul copiilor care încă se încăpățânează să meargă pe jos câțiva kilometri până la școală.
În schimb, în Parlament, unde numărul de „elevi” – pardon, aleși – e cât se poate de mare, nimeni nu vorbește de comasări, de reduceri sau de criterii de performanță. Ba chiar dimpotrivă: acolo clasele sunt pline de repetenți cronici, de elevi leneși care chiulesc mai des decât vin, de „olimpici” la demagogie și de „premianți” la traseism politic. Și, culmea ironiei, tocmai ei, repetenții de serviciu, vin să dea lecții sistemului de educație!
Dacă un copil rămâne repetent de două ori, părinții și profesorii își pun problema: unde greșim? Ce putem schimba? Dacă însă un politician își demonstrează neputința legislativă sau morală ani la rând, electoratul îl trimite din nou „la clasă”, pentru încă un mandat. Și tot așa. Unii sunt în Parlament de zeci de ani, dar nu pot articula un proiect de lege coerent. Alții își trec examenele cu copy-paste sau cu ajutorul „colegilor de bancă” – consultanți plătiți regește din bani publici.
Cum ar fi să aplicăm aceleași reguli ca la școală? Ai chiulit prea mult? Replici fără conținut? Nu știi tabla înmulțirii cu atribuțiile constituționale? Mulțumim, ai picat clasa! Nu mai primești bursă, pardon, indemnizație parlamentară
Când vine vorba de școli cu 10-15 elevi, guvernul sare: „nu e eficient, costurile sunt prea mari”. Dar în Parlament, unde avem sute de „elevi” fără rezultate, costurile nu par niciodată prea mari. Salarii, pensii speciale, diurne, cazare, transport, consilieri – o risipă pe care nimeni nu o îndrăznește să o compare cu „eficiența”.
Adevărul este că o școală dintr-un sat cu 20 de copii salvează comunitatea de la moarte. Un Parlament cu 20 de repetenți cronici, în schimb, condamnă comunitatea națională la stagnare.
De fapt, situația e simplă: am ajuns să avem sate fără școli, dar nu avem un Parlament fără repetenți. Copiii de la țară sunt forțați să se trezească de la 5 dimineața ca să prindă microbuzul școlar, iar domnii deputați și senatori ajung după prânz la ședințe – când ajung. Unii elevi își cară ghiozdanele cu manuale vechi, alții își cară servieta cu „dosare” și „interese” personale.
Diferența e că pe copil îl sancționezi, iar pe politician îl promovezi.
Poate ar fi momentul ca Ministerul Educației să facă un mic transfer de atribuții și să introducă și în Parlament o evaluare națională serioasă. Nu pe hârtie, ci la tablă: să răspundă fiecare parlamentar ce a învățat, ce proiect a dus la capăt, ce soluții propune. Cine nu știe lecția – afară! Fără drept de reexaminare pe banii contribuabilului.
Până atunci, rămânem cu paradoxul amar: închidem școlile cu prea puțini elevi, dar întreținem un Parlament cu prea mulți repetenți. Și, ca de obicei, copiii plătesc nota de plată pentru neputința celor mari.
Sursă/foto Facebook Camera Deputaților
