31 august. Ziua în care merită să ne amintim cine suntem.
Granițele se trasează pe hărți. Limba nu.
Poți separa oameni printr-o frontieră, poți schimba regimuri, poți redesena hărți și poți rescrie, uneori, chiar și pagini de istorie. Dar există lucruri care nu se supun ușor deciziilor politice.
Unul dintre ele este limba în care ai învățat să spui „mamă”.
Astăzi, 31 august, sărbătorim Ziua Limbii Române. O zi care, în 2026, capătă o semnificație aparte prin faptul că este marcată oficial, în aceeași zi, în România, Republica Moldova și Ucraina.
Dincolo de festivități și discursuri, este un lucru simplu și profund: româna continuă să fie o casă pentru milioane de oameni.
O casă fără ziduri.
Se vorbește la București și Chișinău, în Maramureș și Bucovina, în comunitățile românești din Ucraina și în satele de peste Prut. Se vorbește la Roma, Madrid, Paris sau Berlin, în case în care copiii cresc între două limbi și două lumi.
Iar uneori, pentru un om plecat departe, câteva cuvinte în limba maternă pot face cât o întoarcere acasă.
Limba română a trecut prin vremuri în care i s-a schimbat numele, alfabetul sau locul în societate. Dar oamenii au continuat să o vorbească. Pentru că limba adevărată nu trăiește în documente. Trăiește în oameni.
În poveștile bunicilor. În rugăciunile părinților. În primele cuvinte ale copiilor. În poeziile învățate la școală. În cântecele pe care le știm fără să ne mai amintim cine ni le-a cântat prima dată.
Și poate că aici se află adevărata putere a unei limbi: nu trebuie să fie apărată cu zgomot. Trebuie să fie folosită.
Să o vorbim. Să o citim. Să o scriem corect. Să-i păstrăm cuvintele frumoase. Să le dăm copiilor cărți, nu doar telefoane. Să-i facem să descopere că între coperțile unei cărți poate încăpea o lume întreagă.
Dar să nu uităm nici că o limbă vie se schimbă.
Româna de astăzi nu poate fi identică cu româna de acum o sută de ani. Apar cuvinte noi, dispar altele, tehnologia schimbă felul în care comunicăm. Important este ca modernizarea limbii să nu devină abandonul ei.
Pentru că o limbă se poate pierde nu într-o singură zi, ci puțin câte puțin: prin nepăsare, prin uitarea cuvintelor, prin renunțarea la lectură, prin convingerea că „merge și așa”.
Nu merge.
Fiecare generație primește limba de la cea dinaintea ei și are o singură obligație: să o lase vie generației următoare.
Poate că acesta este cel mai important mesaj al zilei de astăzi.
Nu să ne întrebăm cât de mult vorbim despre limba română, ci cât de mult o transmitem.
Pentru că noi vom trece.
Și vor trece și vremurile noastre.
Dar dacă vom ști să păstrăm cuvintele, peste decenii, un copil va putea deschide o carte și va înțelege ceea ce am înțeles și noi. Va putea spune „acasă”, „dor”, „mamă”, „iubire”.
Și, fără să știe nimic despre noi, ne va duce mai departe.
Asta înseamnă, poate, să aparții unei limbi.
Nu să ridici ziduri în jurul ei, ci să-i lași loc să meargă mai departe.
31 august nu este doar despre limba pe care o vorbim. Este despre ceea ce alegem să nu uităm.
Noi trecem.
Limba română rămâne.
