Tensiunile din Coaliție ies la suprafață într-un moment sensibil pentru economia românească. Propunerea Guvernului condus de Ilie Bolojan privind listarea la bursă a unor companii de stat profitabile a declanșat o reacție dură din partea PSD, care vorbește despre „un atentat la siguranța națională”.
În esență, Executivul mizează pe o strategie clasică de piață: atragerea de capital prin listarea unor pachete minoritare, fără pierderea controlului statului. În teorie, o astfel de mișcare poate aduce transparență, disciplină managerială și fonduri pentru investiții. În practică, însă, contextul complică serios ecuația.
Lista companiilor vizate nu este deloc marginală: de la CEC Bank și Compania Națională Aeroporturi București până la Poșta Română sau Loteria Română. Toate sunt entități profitabile sau cu potențial, iar statul ar urma să păstreze pachetul majoritar.
Replica social-democraților este însă fără echivoc. Pentru PSD, aceste companii nu sunt doar active economice, ci pârghii de securitate națională. Argumentul central: într-o perioadă marcată de crize energetice și instabilitate geopolitică, reducerea controlului statului – chiar și parțial – poate crea vulnerabilități.
În plus, PSD contestă și justificarea prin PNRR, susținând că obligațiile României sunt limitate și punctuale, nu o invitație generală la listări pe bandă rulantă
Listarea minoritară nu înseamnă automat pierderea controlului. Exemplele din Europa invocate chiar de PSD – Germania, Franța sau Italia – arată că statul poate rămâne acționar dominant, beneficiind în același timp de capital privat. Dar aceleași state au și un lucru în plus: o capacitate administrativă solidă și o strategie clară pe termen lung. Aici apare marea întrebare pentru România.
Pe de altă parte, opoziția PSD are și o doză de oportunism politic. Ideea de „securitate națională” este invocată frecvent în momente în care deciziile economice devin impopulare. Nu toate companiile enumerate au același profil strategic – între un port sau o companie energetică și o loterie națională există diferențe evidente, chiar dacă discursul le pune în același pachet.
Dincolo de declarații, conflictul ascunde o problemă structurală: ce rol mai are statul în economie?
Guvernul pare să împingă spre o deschidere controlată către piață, în timp ce PSD rămâne fidel unui model în care statul păstrează controlul aproape integral. Niciuna dintre abordări nu este greșită în sine. Problema apare când deciziile sunt luate fără o strategie coerentă și, mai ales, fără consens politic.
România nu se află în fața unei „vânzări a țării”, dar nici într-un moment de reformă lucidă și bine calibrată. Mai degrabă, asistăm la un duel politic clasic, în care argumentele economice sunt împinse în plan secund, iar mesajele sunt construite pentru impact public.
Iar între timp, companiile de stat rămân în aceeași zonă gri: suficient de profitabile încât să fie dorite de investitori, dar suficient de politizate încât orice decizie să devină explozivă.
