Există echipe care pierd. Există echipe care joacă prost. Și există ceea ce am văzut astăzi: o formă aproape artistică de a-ți bate joc de fotbal, de suporteri și, în fond, de propria meserie.
La CS Minaur Baia Mare, promovarea nu mai e un obiectiv. E un gen literar. O poveste spusă frumos în conferințe, dar complet SF când începe meciul. Pentru că pe teren nu vedem o echipă care „atacă promovarea”, ci una care pare că atacă răbdarea oricui se uită.
Înfrângerea cu Viitorul Cluj nu e doar un rezultat prost. E o declarație. Una sinceră, chiar dacă neintenționată: „Nu ne interesează.”Și e greu de contrazis când o echipă care visează la liga superioară arată ca una care abia a descoperit mingea.
Serios acum—să vorbești despre meciuri cu Politehnica Timișoara sau Unirea Alba Iulia, dar să pierzi fără drept de apel în fața unor copii, nu mai ține de formă sportivă. Ține de lipsă de caracter. De o relaxare toxică, în care tricoul e doar un echipament, nu o responsabilitate.
Și poate că asta doare cel mai tare: nu scorul, ci atitudinea.Pentru că diferența dintre o echipă slabă și una rușinoasă este simplă — prima nu poate, a doua nu vrea.
Între timp, aniversările vin și pleacă. Se împlinesc 44 de ani de la egalul istoric cu Real Madrid, un moment în care Baia Mare chiar conta pe harta fotbalului. Astăzi? Marcăm momentul pierzând cu echipe care nici măcar nu își propun să ajungă acolo unde Minaur „se pregătește” să ajungă.
Pentru că, în teorie, jucătorii sunt profesioniști. Nu vin de la muncă după 8 ore ca să joace „de plăcere”. Sunt plătiți, au condiții, au susținere. Cu alte cuvinte, au tot ce le trebuie… mai puțin chef.
Iar când lipsește exact lucrul care nu se poate cumpăra — implicarea — rezultatul e acesta: o echipă fără identitate, fără orgoliu și, aparent, fără vreo jenă.
Mesajul e simplu și nu mai suportă cosmetizări:dacă vreți fotbal, jucați fotbal. Dacă nu, faceți loc.
Pentru că Baia Mare nu duce lipsă de oameni care ar da totul pentru acel tricou. Duce lipsă de oameni care chiar o fac.
Sursa/foto CS Minaur
