La Moisei, iarna nu mai este de mult un simplu anotimp. Este o probă de rezistență administrativă, financiară și – mai ales – de nervi. În timp ce zăpada se așterne liniștită pe drumuri, bugetul local se topește mai repede decât ar face-o sub o freză performantă… dacă ar exista bani pentru ea.
Administrația locală numără fiecare leu ca pe boabele de fasole dintr-o oală prea mică pentru prea mulți flămânzi. Taxele și impozitele încasate de la populație nu ajung nici măcar pentru funcționarea de bază a primăriei pe întreg anul. Cu alte cuvinte, Moiseiul trăiește din „avem” până la „nu mai avem”, iar iarna vine mereu prea devreme pentru un buget prea sărac.
Cetățenii sunt nemulțumiți, pe bună dreptate. Drumurile nu sunt curățate așa cum și-ar dori, iar nervii cresc proporțional cu stratul de zăpadă. Doar că realitatea e mai puțin spectaculoasă decât furia de pe rețelele sociale. Guvernul nu dă bani pentru deszăpezire. Zero. Nada. Totul cade în sarcina bugetului local, adică a aceluiași buget care abia respiră sub povara cheltuielilor obligatorii.Iluminatul public: aproximativ 900.000 de lei pe an.Salubrizarea: încă 1.100.000 de lei pe an.
Două servicii fără de care nu se poate, dar care consumă aproape tot ce are comuna. După ele, mai rămâne suficient doar pentru explicații, scuze și promisiuni.
Ironia amară a situației este că unii dintre cei mai vocali critici ai administrației sunt și printre cei mai mari restanțieri la taxe și impozite. Există datorii de zeci și chiar sute de mii de lei, inclusiv în rândul unor consilieri locali – oameni care ar trebui să știe exact cum funcționează bugetul, dar preferă să vorbească „din principiu”, nu din contabilitate.
Moiseiul nu duce lipsă de opinii, ci de încasări. Iar fără bani la buget, utilajele nu merg cu indignare, ci cu motorină.
Primarul Grigore Tomoiagă susține că el și personalul implicat sunt pe teren de la primele ore ale dimineții, uneori zi și noapte, încercând să facă imposibilul posibil. Doar că imposibilul nu ține loc de utilaje, iar buna-credință nu se transformă automat în kilometri de drum deszăpezit.
Moisei nu este o excepție, ci un exemplu. Un exemplu de comună prinsă între așteptări mari și resurse minuscule, între nemulțumiri justificate și responsabilități ignorate. Toată lumea vrea servicii „ca afară”, dar bugetul e „ca pe vremuri”, iar disciplina fiscală… opțională.
Până când plata taxelor va deveni un reflex, nu un subiect de dezbatere, zăpada va continua să fie mai rapidă decât administrația. Iar sarcasmul va rămâne singurul lucru care se adună fără să coste nimic.
