În calendarul popular românesc, fiecare hotar de anotimp e o poartă între lumi. Azi, la Moșii de Toamnă, această poartă se deschide pentru o clipă, iar între cei vii și cei plecați se face o punte de lumină. E o zi în care nu doar ne amintim de morți, ci îi chemăm cu drag înapoi printre noi, ca să le spunem că nu i-am uitat.
Tradiția spune că anul pastoral e împărțit în două: de la Sângiorz la Sâmedru – vara, și de la Sâmedru la Sângiorz – iarna. Acum, la cumpăna dintre ele, lumea se pregătește să intre în vremea albă, a liniștii și a așteptării.În satele Maramureșului, oamenii știu că la Moșii de Toamnă nu se lucrează, ci se pomenește. Se face colivă din grâu fiert, se duc la biserică colaci, vin și lumânări, iar preotul citește numele celor plecați. Nu e tristețe, ci o împăcare tăcută cu mersul lumii.
Puțini mai știu de ce se face coliva. Grâul, din care e făcută, e chipul omului: moare în pământ ca să învie sub altă formă. Dulceața colivei nu e întâmplătoare — e nădejdea că moartea nu e sfârșitul, ci doar un drum spre lumină.„Așa cum grâul încolțește din întuneric, tot așa și omul se ridică din lut spre cer”, spuneau bătrânii.
Când o împărțim, nu e doar un gest de milostenie. E un act de comuniune, un mod prin care sufletele celor vii se ating cu cele ale morților. În fiecare lingură de colivă, gustăm un pic din taina veșniciei
În lumea satului, „Moșii” nu erau doar bătrâni, ci spiritele protectoare ale neamului. Ei erau cei care vegheau peste casă, peste vite, peste ogor. Când se făceau pomeniri, se spunea că „moșii vin acasă” — prin adiere, prin scânteia lumânării, prin vis.Azi, poate nu mai știm cum să-i ascultăm, dar ei tot vin, cu răbdarea și tăcerea lor.
„Moșii de Toamnă” sunt și o lecție despre rădăcini, despre felul în care comunitatea își păstrează sufletul viu. Într-o lume grăbită, cu telefoane și zgomot, satul își mai ia o zi de respiro și aprinde o lumânare pentru cei care nu mai sunt.
Hotarul dintre vară și iarnă e un moment cosmic: pământul intră în somn, iar cerul pare mai aproape. E timpul în care oamenii strâng recolta, își plătesc datoriile și își curăță sufletul.La focurile de Sâmedru, care urmează peste câteva zile, se arde ce e vechi și se lasă loc noului început.
Așa e și cu Moșii de Toamnă: o ardere blândă a dorului, o flacără care nu luminează doar cimitirele, ci și inimile noastre.
Cine uită de Moși, uită de el însuși.
Azi, când ducem la biserică un colac, o sticlă de vin și o colivă, nu facem doar un ritual – ci reamintim lumii că omul e mai mult decât trup.Dintr-un bob de grâu se naște o viață. Dintr-o amintire, un neam întreg.
Și poate că în seara asta, când vântul va foșni printre frunzele galbene, e semn că Moșii s-au întors pentru o clipă să vadă dacă ne mai aducem aminte de ei.
