Într-o țară în care administrația publică funcționează, în mod ideal, după reguli clare și predictibile, povestea de mai jos n-ar avea ce căuta în presă. Ar fi, cel mult, o notă de subsol într-un raport tehnic. În România, însă, a ajuns să fie subiect de articol — și încă unul cu tentă de „reușită”.
Patru orașe din Maramureș și o comună au stat, până mai ieri, cu un picior în groapa financiară. Nu din lipsă de proiecte, nu din absența fondurilor europene, ci dintr-un mecanism birocratic atât de „fin” reglat încât a reușit performanța de a-i lăsa pe unii cu banii decontați la zi, iar pe alții cu facturile în aer. Lotterie administrativă, varianta autohtonă.
Contextul e cunoscut: pandemie, inflație, prețuri explodate. Guvernul a emis ordonanțe pentru ajustarea costurilor în construcții — o măsură logică, altfel șantierele ar fi rămas doar niște machete în aer liber. Doar că, surpriză, logica n-a fost chiar pentru toată lumea. Unele proiecte finanțate prin ADR Nord-Vest au primit ajustările, altele… nu. Probabil ținea de noroc, de faza lunii sau de cât de bine s-a aliniat planeta birocratică în ziua respectivă.
Rezultatul? Orașe precum Ulmeni, Șomcuta Mare, Baia Sprie sau Săliștea de Sus au rămas cu diferențe de milioane de lei neacoperite. Adică investiții făcute, lucrări executate, dar bani… pe cale de dispariție. O performanță administrativă demnă de manual: să încurajezi dezvoltarea, dar să uiți să plătești nota de plată.
În acest decor apare intervenția deputatului Lucian Morar, alături de Gabriel Zetea și alți actori din culise. După insistențe, calcule și probabil câteva uși trântite diplomatic, Guvernul acceptă să acorde sume compensatorii. Nu integral, nu pentru toată lumea, nu fără emoții — dar suficient cât să mai scoată administrațiile locale la suprafață.
Baia Sprie, de exemplu, primește 9,2 milioane de lei. Nu toată suma pierdută, ci „doar” vreo 80%. În condițiile date, aproape că sună a jackpot. Un fel de „mai bine decât nimic”, ridicat la rang de politică publică.
Ironia fină a situației? Acești bani nu sunt un bonus, nici o favoare, nici un gest de generozitate guvernamentală. Sunt, de fapt, corectarea unei anomalii. O reparație târzie pentru o problemă creată tot de sistem. Cu alte cuvinte, statul a rezolvat, parțial, o problemă pe care tot el a generat-o. Aplauze, vă rog.
Și mai interesant este că vestea n-a venit printr-un comunicat oficial bine lustruit, ci pe filieră locală, de la primari direct interesați. Semn că, uneori, transparența administrativă funcționează mai bine la telefon decât în instituții.
În final, rămâne o întrebare simplă: dacă acesta este un exemplu de „luptă pentru comunitate”, atunci cum arată rutina zilnică a celor trimiși în Parlament? Pentru că, teoretic, exact asta ar trebui să fie fișa postului — nu excepția care merită povestită cu satisfacție.
Dar, până când normalitatea va redeveni banală, ne vom mulțumi să o tratăm ca pe o știre. Cu un strop de ironie și un dram de resemnare.
