Acum 40 de ani, într-o primăvară în care Baia Mare pulsa de speranță, Handbal Club Minaur a urcat pe cea mai înaltă treaptă a gloriei europene, cucerind pentru prima dată Cupa IHF. A fost mai mult decât o victorie sportivă — a fost o dovadă vie a pasiunii, a sacrificiului și a iubirii nemărginite pe care un oraș întreg o poartă pentru echipa sa. A fost o minune născută din muncă, credință și o legătură indestructibilă între jucători și suporteri.
Pe drumul spre finală, Minaur a defilat cu demnitate și forță. Fiecare meci a fost o demonstrație de voință și unitate. Sala Dacia devenise un sanctuar al handbalului, un adevărat „infern” pentru adversari, dar un colț de paradis pentru băimărenii care trăiau fiecare fază cu sufletul în gât. Aici, în mijlocul unui oraș muncitoresc, dragostea pentru handbal se transformase într-o credință.
Finala cu SII Zaporoje avea să devină legendă. După o victorie clară în tur, la cinci goluri diferență, totul urma să se decidă în returul disputat pe 21 aprilie 1985. Dar românii nu au putut vedea meciul la televizor. Într-un gest absurd, regimul Ceaușescu tocmai decisese reducerea drastică a programului TV. Așa că, în acea zi de duminică, mii de băimăreni au stat lipiți de radiouri, ascultând vocea lui Hristache Naum, tremurând la fiecare descriere, trăind fiecare secundă ca pe o bătălie personală.
Meciul a fost dur, pe muchie de cuțit. Rușii conduceau cu 18-13 și timpul se scurgea nemilos. Mai erau doar patru secunde. Patru secunde în care un vis părea să se frângă. Și atunci a venit clipa de magie. Maricel Voinea, căpitanul, liderul cu suflet mare, i-a pasat mingea lui Alexandru Stamate. De la distanță, dintr-un colț imposibil, cu o aruncare cu podeaua, Stamate a trimis mingea spre poartă. Și a fost gol!
Controversă, proteste, 45 de minute de incertitudine. Dar, în cele din urmă, arbitrii au validat reușita, iar Cupa IHF a ajuns în mâinile Minaurului. O cupă care strălucea nu doar în palmares, ci și în ochii umezi ai suporterilor care visaseră la această clipă.
„Când am auzit vocea lui Naum strigând ‘Gooool Minaur!’, am izbucnit în plâns. N-am văzut golul, dar l-am simțit cu toată ființa. Parcă Baia Mare s-a oprit o secundă din respirație, ca apoi să explodeze de bucurie”, își amintește un suporter care avea doar 14 ani atunci.
Mini-interviu cu Alexandru Stamate, eroul de la Zaporoje
– Domnule Stamate, ce simțiți când vă gândiți la acel moment?
Alexandru Stamate: „A fost o clipă care m-a marcat pe viață. Nu doar pentru că am dat acel gol, ci pentru că l-am simțit ca pe un gest al unei echipe întregi, al unui oraș. Nu eram eu eroul. Eram toți. Publicul, colegii, Lascăr Pană. A fost o minune colectivă.”
– Ați revăzut golul de multe ori?
A.S.: „Sincer, mai puțin decât s-ar crede. Dar îl revăd în privirile oamenilor care vin la meciuri și-mi spun ‘Mulțumim’. Asta contează cel mai mult.”
– Ce mesaj aveți pentru generațiile de azi?
A.S.: „Să creadă. Să muncească. Să simtă că poartă numele Minaur cu onoare. Pentru că legenda merge mai departe. Hai Minaur!”
Legenda merge mai departe. Hai Minaur!
