De fiecare dată când apare subiectul jocurilor de noroc, discursul public intră într-un ritual aproape previzibil: indignare, apeluri la morală, câteva promisiuni ferme și, în final, o soluție care nu schimbă aproape nimic. Exact în acest decor se desfășoară și discuția despre „păcănelele” din Baia Mare.
Guvernul României a decis, cu generozitatea caracteristică atunci când vine vorba de responsabilități incomode, să ofere administrațiilor locale „un cuvânt de spus” în privința funcționării locațiilor fizice de jocuri de noroc. Sună bine. Aproape reformator. Doar că, în traducere administrativă, înseamnă mai degrabă: „Noi luăm licențele, voi luați nervii cetățenilor.”
Pe scurt, statul continuă să emită licențe și să încaseze bani frumoși din industrie, dar primăriile sunt invitate să explice oamenilor de ce există sau de ce nu există săli de jocuri în oraș. O împărțire a responsabilității demnă de manualele de politică românească.
În mod previzibil, valul emoțional nu a întârziat. Politicieni din toată țara au anunțat, cu un entuziasm aproape revoluționar, că vor „interzice păcănelele”. Mai ales în orașe unde nu prea există. E mai simplu să elimini ceva ce oricum lipsește.
Realitatea este însă mai puțin spectaculoasă. Problema majoră nu este existența unor săli de jocuri, ci adicția. Iar adicția nu dispare dacă stingi lumina într-o vitrină cu neon. În 2026, aproape orice telefon mobil este un cazino de buzunar. Dacă dispare sala de la colțul străzii, jucătorul nu dispare – doar se mută în online, acolo unde controlul statului este, de multe ori, mai degrabă teoretic.
Există și o altă realitate, mai puțin populară în discursurile moralizatoare: în Baia Mare vorbim de aproximativ 350 de locuri de muncă directe și încă vreo 150 indirecte. O industrie care, fie că ne place sau nu, există, plătește taxe și funcționează legal.
Așa că administrația locală încearcă o abordare mai puțin spectaculoasă, dar ceva mai pragmatică: mai puține săli, reguli mai stricte, eliminarea „păcănelelor” din baruri, interzicerea lor la parterul blocurilor sau lângă școli, limitarea extinderii și taxe locale consistente. Practic, nu o revoluție, ci o strângere treptată a șurubului.
Desigur, nici această soluție nu va mulțumi pe toată lumea. Pentru unii va fi prea puțin, pentru alții prea mult. Dar poate că, pentru o dată, discuția merită purtată fără sloganuri și fără iluzii legislative.
Pentru că adevărul incomod rămâne același: statul român nu are o problemă reală cu jocurile de noroc. Are doar o problemă cu cine încasează taxele și cine își asumă scandalul public.
Iar până când această dilemă va fi rezolvată, „păcănelele” vor continua să fie subiectul perfect: suficient de scandalos pentru talk-show-uri și suficient de profitabil pentru buget.
Între timp, la Baia Mare se organizează o dezbatere publică. Un gest rar în politica românească: înainte să se decidă ceva, oamenii sunt invitați să spună ce cred.
Nu e spectaculos. Nu e revoluționar.
Dar, în peisajul nostru politic, e aproape subversiv.
