Decizia Guvernului condus de Ilie Bolojan de a menține plafonarea prețurilor la gazele naturale până în aprilie 2027, anunțată și promovată cu entuziasm de deputatul Ionel Bogdan, este prezentată drept o măsură de stabilitate economică într-o lume plină de incertitudini. În realitate, avem din nou unul dintre acele episoade tipice din politica românească: statul promite că ține prețurile jos, dar nimeni nu spune clar cine va plăti factura finală.
Argumentele invocate de Guvern sună impecabil pe hârtie. Producția internă de gaze ar urma să crească semnificativ, inflația trebuie ținută sub control, iar tensiunile din Golful Persic ar putea zgudui piețele energetice globale. Cu alte cuvinte, România se pregătește pentru furtună… plafonând prețurile, ca și cum economia ar funcționa după principiul termostatului: dacă nu ne place temperatura, o reglăm din buton.Doar că realitatea energetică este ceva mai încăpățânată.
Plafonarea prelungită a prețurilor nu este o invenție nouă. România o practică de câțiva ani, iar mecanismul este simplu: consumatorii plătesc mai puțin pe factură, iar diferența este compensată de stat către furnizori. Teoretic, toată lumea e fericită. Practic, bugetul public devine un fel de tampon energetic, iar contribuabilii finanțează indirect această stabilitate.
Ironia este că aceeași politică este justificată acum inclusiv prin creșterea producției interne. Dacă România va produce mai mult gaz, logic ar fi ca piața să se stabilizeze natural, prin ofertă mai mare și prețuri mai competitive. Dar în loc să lase piața să respire, statul preferă să țină mâna pe robinetul administrativ. Sigur, e mai simplu să anunți plafonări decât să explici mecanisme de piață.
Există și o dimensiune politică greu de ignorat. Plafonarea până în 2027 are avantajul strategic că acoperă mai multe cicluri electorale și transmite un mesaj liniștitor: „nu vă faceți griji, facturile sunt sub control”. În politica românească, puține lucruri aduc mai mult capital electoral decât promisiunea că energia rămâne ieftină.
Desigur, nimeni nu spune ce se întâmplă după 2027. Probabil că atunci vom descoperi că piața trebuie „liberalizată responsabil”, că bugetul nu mai poate suporta compensațiile și că realitatea energetică globală este, din nou, complicată.
Până atunci însă, mesajul este simplu: statul veghează, gazul curge, iar facturile rămân cuminți pe hârtie.
Cât despre economie, ea va continua să funcționeze după una dintre regulile nescrise ale politicii românești: dacă problema este suficient de mare, o rezolvăm printr-o ordonanță de urgență și o împingem câțiva ani mai încolo.
Iar dacă între timp vine și gazul din Marea Neagră, cu atât mai bine. Dacă nu… măcar plafonarea sună bine în comunicate.
