La PNL se desfășoară în aceste zile una dintre cele mai fascinante operațiuni din politica românească: reforma fără schimbare. Un fenomen rar, studiat cu interes de biologi, istorici și instalatori. Se schimbă totul, dar rămâne exact la fel.
Ilie Bolojan a venit la congres cu moțiunea „Modernizare cu Rădăcini”. O formulare elegantă, care lasă loc de interpretări. Nimeni nu știe dacă rădăcinile sunt doctrinare, administrative sau pur și simplu înfipte atât de adânc în funcții încât nici excavatorul de la CNAIR nu le mai poate scoate.
În sală, atmosfera amintește de o reuniune de familie unde fiecare unchi se consideră moștenitorul legitim al averii, deși averea constă în principal din datorii, promisiuni și câteva posturi de secretar de stat.
Marea surpriză a listei este revenirea spectaculoasă a lui Florin Roman. Politicianul care a demonstrat că în România până și o carte inexistentă poate avea o carieră mai scurtă decât autorul ei. După episodul volumului care a dispărut mai misterios decât manuscrisele lui Eminescu, mulți credeau că destinul său politic a intrat la arhivă. Dar politica românească are propriile legi ale fizicii: nimic nu se pierde, totul se reciclează.
Reforma liberală seamănă astfel cu renovarea apartamentului lui Dorel de la Compartimentul de Strategie. Se dă cu lavabilă, se schimbă perdelele și se anunță modernizarea completă. După două zile constați că aceeași mobilă stă pe aceleași locuri și scârțâie exact la fel.
În paralel, Alina Gorghiu a intrat în joc susținându-l pe Adrian Veștea. În partid, mesajul a produs efectul unei petarde aruncate într-o ședință de contabilitate: nu a explodat nimic, dar toată lumea a început să vorbească simultan.
Rezultatul? PNL pare împărțit în trei tabere. Cei care îl susțin pe Bolojan. Cei care îl susțin pe Veștea. Și cei care susțin pe oricine pare că va împărți funcțiile după congres.
În acest peisaj, Ionel Bogdan trăiește poate cea mai autentică experiență liberală a sezonului. A fost prezent, activ, fotografiat, entuziast și suficient de aproape de locomotiva reformei încât să apară în toate pozele. Când a venit însă lista finală, a descoperit că trenul plecase deja din gară.
El a rămas pe peron.
Dar și în fotografii.
Iar în politică fotografia durează uneori mai mult decât mandatul.
Și mai interesantă este apariția în conducere a unor personaje care au intrat în partid atât de recent încât încă nu au apucat să afle unde este arhiva organizației. În timp ce unii membri cară pliante, lipesc afișe și participă la ședințe de două decenii, alții au parcurs întreg traseul politic folosind ceea ce experții numesc „liftul expres către conducere”.
Veta de la Urbanism privește fenomenul cu admirație profesională: Dom’le, la noi pentru un certificat de urbanism aștepți trei săptămâni. La partid primești funcție înainte să se usuce cerneala de pe adeziune.
La final, congresul seamănă tot mai mult cu o nuntă unde rudele se ceartă pentru moștenire înainte să înceapă dansul mirilor. Mirele zâmbește forțat, nașii fac calcule, iar invitații din teritoriu încearcă să afle dacă mai au loc la masa principală sau au fost mutați lângă bucătărie.
Singura certitudine este că după congres cineva va conduce partidul și foarte mulți vor explica de ce, de fapt, exact asta și-au dorit de la început.
Până atunci, liberalii rămân uniți prin cea mai solidă doctrină inventată vreodată în politica românească:
„Fiecare pentru el și toți pentru funcții.”
