În politica românească există două lucruri care nu mor niciodată: speranța și sondajele plătite bine. Restul sunt detalii administrative.În ultimele luni, Viorel Cataramă pare că privește scena politică exact ca omul care intră într-un restaurant, vede nota de plată și întreabă liniștit: „Dar cine a comandat tot circul acesta?”
PNL trăiește în prezent una dintre cele mai fascinante experiențe mistice din politica postdecembristă: partidul guvernează într-o perioadă cu taxe mai multe, bani mai puțini, firme sufocate și consum în cădere, dar în sondaje apare aproape ca o trupă rock aflată în turneu mondial.Românul de rând deschide frigiderul și vede lumina. Sociologul deschide sondajul și vede entuziasm popular.
Economia gâfâie, IMM-urile își fac contabilitatea cu lumânarea aprinsă, iar omul care merge la supermarket are aceeași expresie ca turistul rătăcit în Sahara. Dar, statistic, totul merge excelent.Nici în epoca lui Nicolae Ceaușescu optimismul oficial nu atingea asemenea performanțe fără două congrese, trei ode patriotice și minimum o fabrică inaugurată pe hârtie.
Partea cu adevărat spectaculoasă este strategia liberală aplicată clasei de mijloc. În teorie, PNL ar trebui să apere antreprenorii. În practică, relația dintre partid și IMM-uri seamănă tot mai mult cu relația dintre lup și stână: există contact, dar rezultatele sunt tensionate.Taxe mai mari? Da. Impozite noi? Sigur. Presiune pe mediul privat? Evident.
Și totuși, undeva într-un birou luminat discret, cineva privește graficele și spune satisfăcut: „Extraordinar! Încă puțin și oamenii ne votează din recunoștință pentru suferință!”E un model economic revoluționar: lovești contribuabilul până amețește, apoi îl întrebi dacă nu cumva apreciază fermitatea guvernării.
În politica românească, fiecare partid își produce periodic câte un salvator providențial. Problema este că durata de viață a unui Mesia autohton este mai mică decât termenul de garanție al unui iaurt uitat în soare.
Astăzi, toate drumurile par să ducă spre Ilie Bolojan. Mâine, e posibil ca partidul să descopere altă stea călăuzitoare, eventual după o ședință de 14 ore și trei sondaje „confidențiale”.
În fond, PNL are o tradiție solidă: când lucrurile devin complicate, partidul schimbă discursul, aliații, direcția și uneori chiar propriile convingeri înainte să apuce electoratul să întrebe ceva.
Iar pariul lui Cataramă are farmec tocmai pentru că în România nimic nu este imposibil. Țara unde guvernele cad mai repede decât aplicațiile ANAF poate produce liniștit un premier liberal care să nu fie Bolojan, exact cum poate produce o coaliție „niciodată cu PSD” care durează până marți la prânz.
Până atunci, politica românească merge înainte cu aceeași energie magnifică: economia transpiră, partidele visează, sondajele cântă, iar cetățeanul încearcă să afle dacă factura la curent vine cu drept de vot inclus.
