Astăzi, la Romexpo, Partidul Social Democrat își ține marele congres. Moment solemn, așteptat cu emoție controlată și aplauze calibrate. După eșecul istoric de la alegerile prezidențiale, în care pentru prima dată candidatul PSD n-a mai prins turul doi, partidul încearcă să arate că se reformează. Sau cel puțin să pară că se reformează.
Sorin Grindeanu a rămas singur în cursa pentru șefia partidului, după ce Titus Corlățean s-a retras discret, recunoscând că “proiectul de înnoire” nu are nicio șansă. Într-un partid care funcționează după principiul „unitate prin uniformitate”, ideile noi se ofilesc mai repede decât promisiunile dintr-o campanie electorală.
Grindeanu, un om echilibrat și cu instinct de supraviețuire, promite o nouă etapă. Dar, paradoxal, totul pare vechi: aceleași fețe, aceleași discursuri, aceleași jurăminte de „schimbare” și „reconectare la electorat”. Schimbarea se oprește, de regulă, la fraza de deschidere din discursul de congres.
E greu să vorbești despre reînnoire într-un partid unde competiția e percepută ca un atac personal. PSD și-a construit reflexul de a evita conflictele, dar și curajul. Când toată lumea e de acord cu toată lumea, nu e semn de unitate, ci de oboseală.
Congresul de azi confirmă exact asta: partidul preferă liniștea controlată în locul discuției sincere despre eșecuri, direcții și viitor.
Și totuși, se vorbește de „reformă doctrinară”: se elimină cuvântul „progresist” din statut și se adaugă accent pe „valori tradiționale și naționale”. O întoarcere strategică la limbajul cald, familiar, de dinainte de 2019 – ca un politician care își șterge pozele vechi de pe Facebook și se reinventează peste noapte.
De fapt, PSD nu face decât să reflecte starea generală a politicii românești: toată lumea vorbește despre schimbare, nimeni nu riscă să o facă. Partidele noastre par condamnate la echilibru fals – destul de vii cât să existe, dar prea fricoase ca să evolueze.
Grindeanu nu e un lider rău, ci doar perfect adaptat sistemului din care provine. Nu ridică tonul, nu provoacă, nu tulbură apele. E genul de conducător care își câștigă respectul nu prin viziune, ci prin faptul că nu supără pe nimeni.intr-un partid unde cariera se măsoară în ani de tăcere și în aplauze disciplinate, asta e o virtute.
Congresul de azi nu va intra în istorie pentru reforme sau idei. Va rămâne ca un exemplu de stabilitate perfectă: toți au fost de acord cu tot, nimeni n-a întrebat nimic.
PSD își reface conducerea, dar nu și curajul. Se rescriu articole din statut, dar nu și reflexele de putere. Se vorbește despre viitor, dar se pășește cu ochii lipiți de trecut.
Sorin Grindeanu va fi ales cu o unanimitate aproape biblică. Partidul va ieși „unit”, adică în același format, cu aceleași promisiuni și aceleași temeri.
Iar România va privi, din nou, spectacolul familiar al unei formațiuni care vrea să se schimbe… dar doar dacă nu se schimbă nimic esențial.
