Situația REMIN SA este prezentată, într-o analiză directă și lipsită de echivoc, de vicepremierul Oana Gheorghiu, care descrie compania nu ca pe un actor economic, ci ca pe un mecanism blocat între inerție și lipsa deciziei.
Datele sunt elocvente: activitatea minieră este oprită de aproape 20 de ani, compania nu produce nimic, iar „profitul” raportat provine din vânzări de active și contracte de conservare finanțate din bani publici. În termeni simpli, statul susține financiar o structură care nu mai generează valoare economică.
Analiza subliniază și contradicțiile juridice. Potrivit Legea insolvenței din România, o companie cu activ net negativ ar trebui să intre în faliment. În cazul REMIN, insolvența a devenit o stare perpetuă, prelungită succesiv, fără un plan de reorganizare și fără o decizie finală.
Conflictul de interese este structural: statul, prin Ministerul Economiei, este acționar unic, iar prin Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, creditor majoritar. Practic, statul negociază cu sine însuși și prelungește o situație pe care tot el ar trebui să o închidă.
În paralel, vicepremierul atrage atenția asupra degradării continue a activelor și a riscurilor de mediu: halde de steril, iazuri de decantare și costuri de ecologizare care nu sunt încă asumate clar, dar care vor reveni inevitabil în sarcina statului.
Există însă și o miză economică: anumite active – în special iazurile de decantare cu potențial de metale rare și licențele de exploatare – ar putea avea valoare strategică. Fără o delimitare clară, acestea riscă să fie pierdute sau lichidate sub valoarea reală.
Concluzia analizei este pragmatică: REMIN trebuie tratată ca un vehicul de gestionare a pasivelor de mediu, dar cu o separare clară a activelor care pot genera valoare. În acest sens, este anunțat un calendar pentru evaluare independentă și pentru definirea unui nou cadru de funcționare.
După 17 ani de insolvență, mesajul este simplu: problema nu mai este lipsa de soluții, ci lipsa deciziei. Iar dacă nici acum nu se schimbă nimic, insolvența riscă să rămână, în mod ironic, cea mai stabilă „strategie” a companiei.
