În timp ce românilor li se cere din nou „răbdare”, „solidaritate” și „strângerea curelei”, clasa politică pare că trăiește într-o lume paralelă, unde criza economică nu există decât pentru cei de jos. Pentru cei din vârful piramidei, meniul rămâne același: salarii mari, indemnizații speciale, privilegii, mașini de serviciu, cazări de lux și o permanentă ruptură de realitatea țării.
România a ajuns să funcționeze după două reguli distincte: una pentru cetățeanul care muncește, plătește taxe și abia își duce traiul de la o lună la alta, și alta pentru „boierimea” politică, protejată de propriile legi și de propriile interese.
Parlamentul, care ar fi trebuit să fie expresia voinței populare, s-a transformat pentru mulți într-o instituție a privilegiului. Deși românii au transmis clar prin referendum că vor mai puțini parlamentari și mai puțină risipă, sistemul continuă să se umfle, să consume și să ignore exact vocea celor care îl finanțează.
În timp ce pensionarii sunt anunțați că „nu sunt bani”, iar cei bolnavi sau vulnerabili sunt puși să aștepte luni întregi pentru drepturi minimale, în zona politică apar constant discuții despre majorări, sporuri și beneficii. Diferența dintre discursul public și realitate a devenit insultătoare.
Românul de rând merge la muncă pentru a-și plăti facturile. Parlamentarul merge la București de câteva ori pe săptămână și pleacă acasă cu venituri la care majoritatea nici nu îndrăznesc să viseze. În rest, țara e plină de coloane oficiale, deplasări externe și „consultanțe” bine plătite din bani publici.
Iar ceea ce revoltă cel mai tare nu este doar nivelul privilegiilor, ci aroganța cu care acestea sunt apărate. Orice critică este întâmpinată cu superioritate, iar orice nemulțumire populară este tratată ca un zgomot de fond care trebuie ignorat până trece.
În acest timp, oamenii simpli simt că statul nu mai lucrează pentru ei. Muncesc mai mult, plătesc mai mult și primesc mai puțin. Li se spune că trebuie să accepte sacrificii, în timp ce cei care cer sacrificiul nu renunță la nimic.
De aici vine și furia care crește în societate. Nu doar din lipsuri, ci din sentimentul că există o categorie privilegiată care nu suportă niciodată consecințele propriilor decizii. Că austeritatea este mereu pentru ceilalți. Că nota de plată ajunge invariabil la omul obișnuit.
România nu mai are nevoie de lecții despre solidaritate venite din birouri luxoase. Are nevoie de decență, de respect pentru banul public și de lideri care să înțeleagă că funcția publică nu este un privilegiu feudal, ci o responsabilitate.
Pentru că atunci când poporului i se cere permanent să trăiască din „mămăligă și lobodă”, iar aleșii își împart în continuare cașcavalul puterii, ruptura dintre cetățean și stat devine tot mai periculoasă.
