Pe 3 septembrie 2025, China a așezat pe masă o fotografie care, pentru România, cântărește mai mult decât toate declarațiile protocolare venite dinspre Bruxelles. Într-un cadru cu Xi Jinping, Vladimir Putin, Kim Jong Un și Robert Fico, au apărut Adrian Năstase și Viorica Dăncilă – doi foști premieri români. Nu Bolojan, nu Nicușor Dan, nu Ponta sau Geoană.
Este o imagine care nu a trecut neobservată, dar care, la București, a fost întâmpinată cu aceeași rețetă de reflexe defensive: „persoane fizice, în libertate”. O formulare cinică, menită să minimalizeze și să insinueze. Doar că, în diplomație, limbajul contează. Iar acolo unde Bucureștiul s-a grăbit să micșoreze, Beijingul a ales să amplifice: memoria funcției, continuitatea istoriei, valoarea simbolică.
China nu face gesturi accidentale. Așezarea lui Adrian Năstase și a Vioricăi Dăncilă în acel cadru transmite un mesaj limpede: Estul valorizează biografia și memoria politică, nu doar etichetele curente. În timp ce la București foștii premieri sunt reduși la ironii sau dosare penale, Beijingul spune: „ați condus un stat, aveți legitimitate, putem discuta”.
Adrian Năstase rămâne, pentru Est, un diplomat cu memorie lungă, un produs al școlii de protocol estice. Condamnările nu-l fac uitat, ci mai degrabă confirmă că a jucat în miezul puterii. Viorica Dăncilă, ridiculizată intern, este percepută în exterior prin prisma funcției: premier al unui stat european, punct.
Și poate mai relevant decât prezența este absența. Premierul în funcție, Ilie Bolojan, nu a existat în fotografia multipolară. Președintele Nicușor Dan, nici atât. Mircea Geoană, cu toată cartea lui NATO, n-a contat pentru Est. Victor Ponta, „chinez” de ocazie, a dispărut complet din cadru.
De ce? Pentru că multipolarismul nu are nevoie de oportuniști de moment sau de executanți cuminți. Are nevoie de figuri cu memorie, de oameni care au traversat evenimente majore, care au biografii de stat, nu doar mandate tehnice.
Aici este miezul problemei: România trăiește astăzi într-o schizofrenie diplomatică. Pe de o parte, clasa politică „oficială” își construiește identitatea prin obediență față de Bruxelles și Washington, considerând că orice deschidere spre Est este o trădare. Pe de altă parte, realitatea internațională ne arată că Franța, Germania, Italia sau Ungaria discută direct cu Beijingul și Moscova, fără complexe.
Noi refuzăm să jucăm pe două mese. Și asta nu din moralitate, ci din frică. România e un stat de frontieră care, în loc să-și cultive flexibilitatea, alege să dispară de pe tabloul multipolar.
Nu înseamnă reabilitarea PSD. Nu înseamnă că Năstase sau Dăncilă devin brusc „eroi naționali”. Înseamnă altceva: că memoria funcției contează și că Estul alege să ne vadă prin acești oameni, nu prin executanții de azi.
E o oglindă pe care Beijingul ne-a pus-o în față: România există în istoria recentă, dar nu mai există în prezent. România oficială tace, se teme și se ascunde. România reală se vede prin oameni care, cu bune și cu rele, au stat în fruntea statului și au rămas în memoria altora.
Poate România să redevină actor diplomatic? Poate să-și redescopere instinctul de a vorbi și cu Estul, și cu Vestul, fără să fie colonie și fără să-și bată joc de propria biografie?
Dacă nu, vom rămâne doar o țară invizibilă – prezentă pe hartă, dar absentă din fotografiile care fac istoria.
În opinia mea, Beijingul nu a făcut un compliment lui Năstase sau Dăncilă, ci a arătat o realitate dură: România de azi nu mai are chip.
Sursă/foto Google
