România a reușit, în sfârșit, să perfecționeze un model administrativ unic: statul funcționează, dar fără grabă… și, pe alocuri, fără șefi. Funcțiile importante nu mai sunt ocupate – ele sunt „păstrate în suspans”, ca să nu se uzeze prea repede.
În acest decor elegant de incertitudine instituțională, numele Laura Codruța Kövesi a devenit un fel de soluție universală. Ca bicarbonatul: bun la toate. Ai nevoie de credibilitate? Kövesi. Vrei imagine internațională? Tot Kövesi. Nu știi exact ce vrei, dar sună bine? Evident, Kövesi.
Faptul că mandatul ei la Parchetul European se apropie de final a picat cum nu se poate mai bine. Practic, statul român pare să stea cu ochii pe calendar, ca un client fidel care știe că urmează reducerile și vrea să prindă marfa bună.
Între timp, la București se joacă un fel de „Ruletă instituțională”. Avem variante: consilier prezidențial, șef la Serviciul Român de Informații sau, de ce nu, dacă mai apar câteva funcții libere, poate și două-trei simultan, ca să nu se piardă talentul. Important e că se discută. Mult. Cu pasiune. Fără concluzii.
Președintele Nicușor Dan a livrat și el rețeta clasică: declarații atât de echilibrate încât, dacă le citești de două ori, ai impresia că nu s-a spus nimic, dar într-un mod foarte convingător. Practic, ușa e și deschisă, și închisă în același timp – un concept aproape filozofic.
Iar Kövesi, cu o eleganță de manual, spune că nu are planuri. Ceea ce, tradus în limbaj politic românesc, înseamnă exact ce trebuie să însemne: nimic concret, dar suficient cât să țină subiectul viu încă două săptămâni de dezbateri.
Problema reală nu e însă dacă vine sau nu vine Kövesi. Problema e că statul român pare să funcționeze pe principiul „vedem noi”. Posturi cheie sunt ocupate interimar, deciziile se iau cu încetinitorul, iar sentimentul general e că toată lumea așteaptă pe altcineva să facă primul pas. Sau măcar să dea un semn.
În tot acest timp, apar „surse”. Sursele sunt, probabil, cele mai productive instituții din România. Ele știu tot, spun multe și nu răspund niciodată pentru nimic. Practic, dacă ar avea o organigramă, ar trebui să le dăm și lor un șef… pe care, desigur, l-am ține interimar.
Iar cetățeanul, spectator consecvent, începe să înțeleagă mecanismul: întâi se lansează nume, apoi se testează reacții, apoi se mai așteaptă puțin, ca să nu pară că ne grăbim. Pentru că, nu-i așa, graba strică treaba – mai ales când nu e clar ce treabă trebuie făcută.
Așa că, până la o decizie reală, România rămâne în această stare de „pre-anunț permanent”. Funcțiile există, candidații există, discuțiile există. Lipsește doar partea finală – cea în care cineva chiar este numit.
Dar să nu ne pripim. Avem timp. Instituțiile nu pleacă nicăieri. Nici măcar șefii lor.
