În România, fiecare guvern promite reforme în sănătate. Aproape fiecare începe cu aceeași rețetă: tăieri, calcule, statistici și economii. Problema este că, atunci când vorbești despre spitale, nu gestionezi doar cifre, ci vieți omenești.
Declarațiile premierului interimar Ilie Bolojan, potrivit cărora spitalele cu cheltuieli mari de personal trebuie analizate și eventual limitate la angajări, au deschis o dezbatere necesară. Da, există unități medicale prost administrate. Da, există bani cheltuiți ineficient. Dar de aici până la concluzia că România nu are nevoie de mai mulți medici este o distanță uriașă.
Realitatea din spitale este alta decât cea din rapoartele financiare. Sunt secții unde medicii fac gărzi peste gărzi, spitale care nu găsesc specialiști și comunități întregi în care un singur medic deservește zeci de mii de oameni. În același timp, mii de absolvenți aleg anual să plece în străinătate, convinși că acolo vor găsi respect, condiții de muncă și un viitor mai bun.
România are nevoie de disciplină bugetară, dar și de luciditate. Nu poți reforma sănătatea doar prin blocarea posturilor și reducerea cheltuielilor. O asemenea abordare riscă să trateze simptomele, nu boala.
Sistemul sanitar are nevoie de manageri competenți, investiții, digitalizare și criterii clare de performanță. Dar are nevoie, înainte de toate, de oameni. Fără medici, fără asistente și fără personal calificat, nici cel mai echilibrat buget nu poate salva un pacient.
Poate că adevărata întrebare nu este câți bani cheltuim cu medicii, ci cât ne costă atunci când nu îi mai avem.
Iar răspunsul îl cunosc cel mai bine românii care au așteptat luni întregi pentru o consultație, au mers sute de kilometri pentru un specialist sau au fost nevoiți să caute tratament în alt județ ori în altă țară.
Reforma este necesară. Dar reforma făcută doar cu calculatorul în față riscă să uite esențialul: într-un spital, fiecare cifră are un nume, un chip și o poveste. Iar sănătatea nu poate fi redusă niciodată la un simplu exercițiu contabil.
