Într-o Românie în care conspirațiile cresc mai repede decât prețul la ouă înainte de Paști, deputatul Emanuel Ungureanu a scos din sertarul emoțiilor o epistolă care pare scrisă cu stiloul înmuiat direct în nervi. Destinatar: nimeni altul decât președintele Nicușor Dan, prins – în viziunea autorului – într-un triunghi amoros complicat: el, SRI-ul și… realitatea.
Scrisoarea, lungă cât o zi de post și condimentată cu expresii de cartier politic, îl transformă pe Nicușor într-un personaj tragicomic: un matematician genial rătăcit într-o ecuație cu prea multe necunoscute și prea mulți „generali” în paranteză. Dacă ar fi să traducem pe limba lui Dorel de la Compartimentul de Strategie, situația e simplă: „Șefu’, avem prea multe variabile și toate trag spre SRI!”
În universul lui Ungureanu, Serviciul Român de Informații apare ca un fel de regizor nevăzut, care schimbă guvernele mai des decât schimbă Veta de la Urbanism avizele de construcție. Totul se întâmplă, desigur, în vile misterioase, unde deciziile se iau între o cafea amară și o șoaptă strategică.
Pe scena pamfletului intră și personaje secundare, dar deloc neglijabile: Ilie Bolojan, văzut ca ultimul mohican al reformei, și inevitabilul „Securistan”, un tărâm imaginar unde toată lumea are epoleți… chiar și sub pijama.
Dar adevărata dramă nu e despre servicii, ci despre iubirea neîmpărtășită dintre USR și președinte. Relația e descrisă ca una „din disperare”, un fel de mariaj politic încheiat pe repede înainte, fără flori, fără lăutari și, după scrisoare, fără prea multe șanse de reconciliere.
Într-un moment de lirism neașteptat, Ungureanu introduce și un sfat matrimonial, sugerând că prima doamnă ar trebui să devină consilierul suprem. Practic, România ar putea deveni prima țară condusă după principiul: „Ascultă de soție și scapă de servicii”.
Între acuzații grave, ironii și amenințări voalate cu opoziție internă, scrisoarea se termină cum a început: cu o promisiune. Nu de stabilitate, nu de reformă, ci de critică permanentă. Un fel de „voi fi aici, Nicușor, ca o notificare enervantă pe telefonul tău politic”.
Concluzia? În politica românească, când nu mai ai majorități, ai măcar scrisori. Iar când scrisorile devin pamflete, înseamnă că spectacolul abia începe.
