Între sărbătoarea Nașterii Domnului și liniștea care o urmează, Biserica așază chipul unui tânăr ucis cu pietre. Nu ca o umbră a bucuriei, ci ca o cheie de înțelegere a ei. Sfântul Ștefan, arhidiaconul și întâiul mucenic, prăznuit la 27 decembrie, ne arată că lumina Crăciunului nu rămâne mult timp în iesle, ci se îndreaptă repede spre Cruce.
Ștefan a fost unul dintre cei șapte diaconi aleși de Apostoli pentru a îngriji nevoile comunității creștine din Ierusalim. Scriptura îl descrie simplu și esențial: „plin de credință și de Duh Sfânt”. Această plinătate nu era una interioară, ascunsă, ci una care se revărsa în fapte și cuvinte. El slujea, dar și propovăduia. Ajuta, dar și mărturisea. Pentru Ștefan, diaconia nu era o funcție, ci o formă de ardere.
Cuvântul său era limpede și neînduplecat. În disputele cu iudeii eleniști, nu forța argumentul și nu căuta victoria, ci adevărul. Iar adevărul rostit fără compromis a atras ura. Acuzat de blasfemie și adus în fața Sinedriului, Ștefan rostește o cuvântare care nu este o apărare, ci o judecată a conștiinței: o trecere prin istoria mântuirii, în care arată cum poporul ales a respins mereu pe cei trimiși de Dumnezeu.
Condamnarea sa nu vine dintr-o probă, ci dintr-o vedere. „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” În acel moment, mărturia devine intolerabilă. Ștefan este scos din cetate și ucis cu pietre.
Moartea sa este prima moarte creștină, dar și prima moarte care seamănă desăvârșit cu moartea lui Hristos. Ca și Învățătorul său, Ștefan nu se apără și nu acuză. Se roagă: „Doamne Iisuse, primește duhul meu!” și „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” În aceste cuvinte se află întreaga Evanghelie a Crucii.
Sfântul Ștefan este martirul care nu strigă și nu blestemă. Pietrele îi lovesc trupul, dar nu-i ating pacea. Cerul se deschide înainte ca viața să se închidă. El moare iertând, nu cerând dreptate; privind spre Dumnezeu, nu spre mulțime.
În icoane, este înfățișat tânăr, în veșminte diaconești, purtând pietrele martiriului ca pe niște semne ale biruinței. Nu ca pe o înfrângere, ci ca pe o cunună.
În apropierea sa se află un tânăr numit Saul. Martiriul lui Ștefan devine începutul convertirii care va schimba lumea. Astfel, sângele întâiului mucenic se transformă în sămânță de apostolat.
Prăznuit imediat după Crăciun, Sfântul Ștefan rămâne puntea dintre Naștere și Jertfă. El ne amintește că credința nu este adăpost, ci drum; nu siguranță, ci adevăr asumat până la capăt. Într-o lume care se teme de pierdere, Ștefan ne învață curajul de a privi cerul deschis.
