Ei, iată că s-a găsit cineva care să aprindă fitilul unei idei cu potențial de panică în sediile de partid: deputata neafiliată Raisa Enachi a depus un proiect de lege prin care propune suspendarea subvențiilor pentru partidele politice în anii 2026 și 2027. Pe scurt: „Dragă politică, ia o pauză de la banul public, că e criză la oameni.”
Sună frumos, aproape romantic. Aproape ca o piesă de teatru în care personajul principal – politicianul luminat – se ridică deasupra mizeriilor sistemului și spune cu glas tremurat: „Ajunge! Nu mai vrem bani publici pentru partide! Dați-i poporului!”
Publicul aplaudă, orchestra cântă imnul transparenței, iar prin fundal trece un funcționar cu un tabel Excel care arată că doar în 2025, partidele au încasat 230 de milioane de lei.Dar să nu ne grăbim să deschidem șampania. În România, între o idee bună și o lege aplicată stă o prăpastie cât bugetul SRI.
Partidele, cele care ar trebui să fie primele modele de „responsabilitate și solidaritate”, probabil vor trata propunerea doamnei Enachi ca pe o glumă de prost gust. În fond, subvențiile sunt oxigenul care le ține în viață aparatul de partid: pliantele, bannerele, studiourile de propagandă, influencerii de serviciu și, evident, birourile parlamentare transformate în filiale de imagine.Și ce înseamnă, de fapt, „solidaritate” în limbaj politic? De obicei, înseamnă că poporul trebuie să strângă cureaua, în timp ce partidul își mai cumpără o cataramă nouă.
Adevărul crud e că, în România, subvențiile pentru partide au devenit o formă de pensie specială colectivă. Niciun politician nu le contestă serios, pentru că toți știu că, fără ele, campaniile s-ar transforma din maratoane de imagine în competiții de idei — iar asta ar fi o nenorocire!
Raisa Enachi a atins, totuși, o coardă sensibilă. E posibil să fi stârnit mai multă emoție în Kiseleff și Modrogan decât o moțiune de cenzură. Iar dacă proiectul ei va ajunge vreodată pe ordinea de zi, va fi tratat, desigur, „cu responsabilitate” — adică pus la sertar, lângă alte inițiative indecente, cum ar fi plafonarea pensiilor speciale sau reducerea numărului de parlamentari.
Într-o lume ideală, partidele ar fi primele care ar spune: „Da, e criză, putem supraviețui doi ani fără bani publici.”
În lumea reală, însă, aceleași partide vor spune: „Da, e criză, dar tocmai de aceea avem nevoie de bani ca să le explicăm românilor cât de greu ne e și nouă.”
Așadar, propunerea doamnei Enachi are meritul incontestabil de a ne aminti că politica românească e o comedie în care unii mimează solidaritatea, în timp ce alții o plătesc din buzunar.
Și până la urmă, dacă tot e criză, poate ar trebui să le dăm politicienilor doar tichete de masă electorală – valabile doar în campanie, cu condiția să nu le poată deconta din bugetul de sstat
