Există instituții publice care funcționează prost. Și există instituții care reușesc performanța rară de a transforma haosul în model de management. Parcuri Industriale Maramureș SA pare să fi ales a doua variantă, dacă ne uităm la constatările Curții de Conturi.
În teorie, vorbim despre o companie care ar trebui să atragă investiții, să dezvolte infrastructură și să creeze locuri de muncă. În practică, avem o organizație care funcționează fără un inventar real al bunurilor, fără o evidență clară a patrimoniului și cu o „mică” eroare contabilă de 14,5 milioane de lei. Adică terenuri și clădiri care există… dar nu prea există în acte. Un fel de patrimoniu în variantă metafizică.
Pe partea de performanță financiară, lucrurile sunt la fel de „solide”. Pierderi constante, peste 1,3 milioane de lei în 2023, dar asta nu a împiedicat conducerea să își dubleze indemnizațiile. Pentru că, nu-i așa, dacă tot se scufundă corabia, măcar orchestra să cânte mai bine – și mai bine plătit.
Achizițiile publice par să fi fost tratate ca o formalitate opțională. Doi ani fără SEAP, fără transparență, fără prea multe întrebări. În schimb, creativitatea bugetară a înflorit: clopuri moroșenești, porți de lemn, aranjamente florale și servicii juridice externe. Un mix interesant între patrimoniu cultural și consultanță de lux, toate pe bani publici.
Piesa de rezistență rămâne însă capitolul „deplasări”. Curtea de Conturi vorbește despre „excursii fantomă” – deplasări pentru persoane care nu erau angajate și fără documente justificative. Practic, turism instituțional de tip all-inclusive, unde singurul lucru real pare să fie nota de plată.
Toate acestea conturează o imagine clasică pentru o parte din sectorul public românesc: reguli ignorate sistematic, responsabilitate diluată și o liniște administrativă care rezistă indiferent de rezultate. Sau, altfel spus, o companie care pierde bani cu consecvență, dar reușește să cheltuie cu entuziasm.
Ironia fină este că astfel de entități sunt create tocmai pentru dezvoltare. În schimb, ajung să dezvolte altceva: un manual neoficial despre cum se poate gestiona defectuos o instituție, fără consecințe imediate.
Rămâne întrebarea esențială: dacă nici după astfel de constatări lucrurile nu se schimbă, atunci ce anume ar putea produce, cu adevărat, o reformă? Sau, mai simplu spus, câte „excursii fantomă” mai sunt necesare până când realitatea devine imposibil de ignorat?
