Statul român a mai bifat o „reformă” din categoria celor făcute cu curaj… dar nu împotriva celor puternici. Printr-o ordonanță de urgență discretă, aproape rușinată de propriul conținut, Guvernul a decis să elimine o serie de scutiri fiscale acordate bolnavilor de cancer și persoanelor cu dizabilități. O decizie prezentată tehnic, rece, contabilicește, dar care lovește exact acolo unde rezistența este minimă.
Până acum, aceste scutiri nu erau un privilegiu, ci o formă elementară de protecție socială. Nu era vorba de averi, de investiții sau de speculații financiare, ci de locuințe și autoturisme – adică exact acele bunuri fără de care viața unei persoane cu dizabilități sau aflate în tratament oncologic devine aproape imposibilă. Dar, în logica noului stat eficient, toate acestea au devenit brusc „impozabile”. Legea nu mai vede oameni, vede doar obiecte.
Desigur, autoritățile locale ridică din umeri și arată spre Guvern. Guvernul, la rândul său, invocă nevoia de echilibru bugetar. O coregrafie cunoscută, în care responsabilitatea se pasează rapid, iar consecințele rămân pe loc. Un mic detaliu scapă însă din vedere: majoritatea primarilor și președinților de consilii județene fac parte din aceleași partide care guvernează. Cu alte cuvinte, statul se ceartă cu el însuși, iar cetățeanul vulnerabil plătește nota.
În timp ce bolnavii sunt chemați să contribuie „solidar” la buget, alte solidarități rămân intacte. Redevențele pentru exploatarea resurselor naturale continuă să fie modeste, aproape simbolice. Marile companii sunt tratate cu grijă, pentru a nu fi „speriate”. Capitalul trebuie protejat, oamenii se mai descurcă. Sau așa pare să creadă statul.
În paralel, aparatul public rămâne supraponderal și bine hrănit. Salarii consistente, unele mai mari decât cel al președintelui României, curg liniștite în instituții unde performanța este un concept vag, iar răspunderea o legendă urbană. Acolo nu se vorbește despre ajustări urgente, nici despre sacrificii necesare. Sacrificiile sunt pentru cei care nu pot protesta, nu pot negocia și, de multe ori, nici măcar nu pot ieși în stradă.
Specialiștii avertizează că astfel de măsuri nu repară bugetul, ci adâncesc fracturile sociale. Când statul își echilibrează finanțele taxând boala, handicapul și vulnerabilitatea, nu mai vorbim despre reformă, ci despre abandon. Este ușor să faci economie luând de la cei care deja au prea puțin. Este mult mai greu să tai risipa, privilegiile și complicitățile din zonele cu adevărat costisitoare.
În final, rămâne o întrebare simplă, dar incomodă: ce fel de stat își construiește stabilitatea financiară pe spatele celor mai slabi? Dacă acesta este modelul de „responsabilitate fiscală”, atunci sarcasmul nu mai este doar o figură de stil, ci o reacție de supraviețuire civică.
