Naționala de fotbal a România continuă să trăiască din amintiri. Înfrângerea cu 1-0 în fața Turcia, pe stadionul Beșiktaș Park, nu este doar o eliminare din cursa pentru Cupa Mondială FIFA 2026. Este încă o confirmare dureroasă că fotbalul românesc a rămas blocat în 1998.
Au trecut 28 de ani de la ultima prezență la un Mondial. Generații întregi au crescut fără să vadă România la cel mai înalt nivel. Între timp, alte națiuni au evoluat, au investit, au construit. Noi am improvizat.
Meciul de la Istanbul a fost imaginea fidelă a acestui decalaj. România s-a apărat organizat, disciplinat, dar fără curaj real. A stat jos, a așteptat, a sperat. În față, o Turcie modernă, cu jucători crescuți la cel mai înalt nivel, precum Arda Güler sau Kenan Yıldız, a făcut diferența printr-un moment de geniu. O pasă, o breșă, un gol. Atât a fost nevoie.
Golul lui Ferdi Kadıoğlu nu a venit din întâmplare. A venit dintr-o superioritate clară în gândire, viteză de execuție și asumare.
România? O echipă corectă, dar previzibilă. Cu un Ianis Hagi activ, dar insuficient susținut. Cu un Nicolae Stanciu care a încercat, dar prea singur. Cu un Ionuț Radu care a ținut scorul aproape, dar fără să poată schimba soarta meciului.
Problema nu este acest meci. Problema este că acest meci seamănă izbitor cu toate celelalte ratări din ultimele două decenii. Baraj pierdut în 2002. Baraj pierdut în 2014. Acum, încă unul.
Nu mai putem vorbi despre ghinion. Este un tipar.Fotbalul românesc suferă de lipsă de viziune. Nu avem o strategie coerentă, nu producem suficienți jucători de top, iar cei care apar sunt lăsați să ducă singuri o povară prea mare. În timp ce alte federații construiesc sisteme, noi schimbăm generații fără să schimbăm mentalitatea.
Turcia merge mai departe. România rămâne cu analiza.Și, mai grav, cu întrebarea care devine din ce în ce mai apăsătoare: cât timp mai putem trăi din gloria unei calificări din secolul trecut?
